E a treia oară când ajung aici. Și a doua oară cu mașina mea. Am mai fost cu o săptămână înainte. Atunci am prins un cer senin, iar priveliștea s-a văzut așa:
De data asta am văzut de la distanță muntele acoperit de nori. Și am vrut să intru acolo, să simt cum se simte. Nu știam dacă plouă sau nu, dacă e vânt sau nu. Dar vârful muntelui m-a atras. Îmi imaginam, desigur, că va fi o ceață densă, dar aveam timp suficient să aștept să treacă. Și speram să prind niște peisaje superbe, cu jocul norilor pe cerul atât de aproape.
Și am urcat cu mașina, am urcat. Într-un loc am oprit pentru poze:
Și am ajuns sus. Iar ceața era perfectă.
Un sentiment ciudat să vezi doar câțiva pași în fiecare direcție. Dar o răcoare sublimă. Vreo 13 grade Celsius. Citeam pe carte în continuare așteptând să treacă ceața. Mai veneau oameni din când în când.
Unul mi-a sugerat că aș putea face poze la eoliene, dacă merg mai aproape de ele și am noroc să se rărească ceața măcar pentru câteva secunde. Exact asta am făcut:
Iar apoi după ce am mai citit o vreme, ceața a început să fie purtată de vânt. Era așa de frumos să vezi norii trecând în viteză.
Drumul nu e grozav de bun, dar accesibil. Mergi încet, cu grijă.
A meritat. M-am răcorit. Asta am vrut. Am reușit. S-a putut.
La întoarcere, o familie cu vreo trei copii coborau muntele obosiți. A fost ispititor pentru ei să vadă locuri libere în mașina mea. Și i-am invitat cu plăcere. Dar totuși, nu s-au putut hotărî, mama a zis că ei îi place plimbarea, iar tatăl a concluzionat: Îi mai antrenăm.
Și s-au antrenat în continuare coborând vreo 10 km până în Arieșeni.
Am luat-o și eu spre casă… cu mulțumirea că mi-am împlinit și moftul cu pozele cu munte făcute cu capul în nori.