Când cazi pe gânduri, e ca și când scapi cheile jos, te împiedici vrând să le iei și cazi peste ele. Un accident, te-ai ridicat, ți-ai scuturat pantalonii și pleci mai departe. Niciun talent, doar neatenție. Altceva e să cazi printre gânduri. E ca un salt cu parașuta.
Nu știu să sar cu parașuta. Sau poate că știu, dar nu mi-a venit niciodată gând să încerc. Dar știu sigur că așa e să cazi printre gânduri. Ca atunci când te delectezi în cădere liberă înainte să deschizi parașuta.
Stai la o masă, de exemplu, mănânci, e fain. Oamenii povestesc. Decorul devine perfect. Nu bate niciun vânt. Te uiți în jos. Pui parașuta în spate. Și faci pasul. Simți chestii prin stomac, simți părul de pe mâini, simți temperatura urechilor, a obrajilor, orizontul devine infinit, deja ești la kilometri distanță, dialogurile se aud atât de departe, ca susurul unei cascade. Cazi în gol, plutești, cugeți. Ai ajuns în lumea ta interioară. Ești invizibil, pentru cei mai mulți. E așa de bine, trebuie doar să reglezi viteza, că vâjâit prin urechi nu vrei să auzi. Lumea ta interioară e fix cât ai lucrat la ea să fie – dacă ai muncit mult, e mare și largă. Și mai ales adâncă. A mea n-are fund. Sau n-am ajuns niciodată până acolo.
Că te mai întrerupe câte unul. Cine e omul din dreapta ta?, zice. Ăăă… tresari… oprești screensaver-ul… cred că e fotograful. Da, el e. De unde e? Habar n-am. Nu l-ai întrebat? Nu… Păi, ce ai vorbit cu el? Ăăă… nimic…
Trece și asta și cazi mai departe. Plutești. Cugeți.
Mai demult aveam nevoie de un obiect sau ceva. Să-l vezi în fața ochilor, ca să poți sări apoi acolo cu parașuta gândurilor. Și adunam obiecte-amintiri. Oamenii le adună cu alt scop, zici? Treaba lor. Poate. Într-o zi am smuls un cui din banca pe care stăteam la liceu. După 20 de ani îl țin în mână și cad fix acolo, pe banca aia. Cred că-l mai păstrez. Dar am depășit nivelul, nu mai am nevoie de acel cui. Pot să sar acolo într-o secundă și să revăd (puțin spus, probabil: re-simt) ore întregi de povești.
E cald. Merg cu cineva cu mașina spre înmormântarea bunicii. Drum lung, sunt mic. Adorm, simt cum mi se mișcă în toate părțile capul. Sunt întrebat dacă am dormit: zic că nu. Ceilalți din mașină zic că ba da. Vreo 28 de ani de atunci, poate.
E frig, sunt pe Transfăgărășan. Plimbare prin zăpadă uriașă. Alunec și cad ca pe o plapumă uriașă. Scap din mână bila aia metalică cu care ne-am jucat în gară. Aud și acum sunetele din gară. Sunetul bilei rotindu-se pe betonul rece și umed. Văd copiii aurolaci, pentru prima dată. Pentru ultima dată. Vreo 18 ani de atunci, poate.
Dar pot și să creez tablouri. Imaginează-ți scena aia de luptă biblică în care pădurea mănâncă oamenii. Nu i-a mâncat cum crezi tu, zice unul. Dar ce, ai fost acolo?, îi răspund.
Pot să creez personaje, să le dau nume, să le dau povești, să le dau motive, acțiuni, scopuri, roluri. Să-i organizez, să îi trimit într-o misiune. Să reușească, să nu reușească, să repare, să abandoneze, să mai încerce, să nu mai încerce.
Sau pot să port un dialog interesant cu un om în mintea mea. Îi pun în gură cuvinte. Uneori chiar zice replici de memorat. Dar de ce ai memora ceva imaginar când poți să improvizezi mereu ceva proaspăt? Alteori dă explicații plauzibile. Știi acele puzzle-uri rămase începute? Pe toate le-a completat. Așa cum știe el. A ieșit ceva, ce n-o să vadă nimeni. Deci, cu siguranță perfect.
Ceva îmi spune că toți oamenii au lumea asta interioară. Poate că unii și-o neglijează. Nu știu de ce ar face-o. Ah, poate ca să schimbe o vorbă cu omul de lângă ei, să afle de unde e fotograful. De apreciat. Oare cât e ceasul?
Mai știi pauza aia? Nu era încă clădită sala nouă de sport. Era o zăpadă din aia superbă pentru făcut bulgări. Poate că un pic prea bună. Da, băieții din clasă ieșiți în pauză vorbeau între ei – același dialog care ar fi continuat până azi, dacă nu se termina liceul prea repede. Am făcut și eu ce știam să fac: un bulgăre din ăla bun de jonglat. Îi văd și în ziua de azi traiectoria. În viața mea nu am aruncat un bulgăre cu mai mare precizie. Dar nu asta mă amuză, ci faptul că le-am oprit dialogul și i-am făcut atenți. Câteva perechi de ochi urmăresc bulgărele străbătând zeci de metri spre o singură pereche de ochi care l-a așteptat. Ai încurcat-o, e pruncul profei de engleză. N-am vrut să țintesc chiar atât de bine, clar. Și-mi amintesc alea vreo două nopți în care dialogam imaginar cu toți cărora ar fi trebuit să le dau explicații.
N-a fost cazul, pentru că n-a fost pruncul ei. Și nici n-a pățit nimic, doar s-a speriat.
Sunt și întrebări la care nu poți să răspunzi. Sau nu știi cum. La ce te gândești? Habar n-am. Adică am habar. La nimic. Ba nu, mă gândesc la tot felul. Probabil răspunsul ideal: chestii.
A făcut doi pași mai aproape de prima bancă în care exersam săriturile mele cu parașuta, desenând minute în șir pe bancă. Și m-a țintit cu privirea. Kilometrii s-au făcut sute de metri, apoi zeci de metri, apoi un metru. Da, sunt prezent, ce poftiți? De fapt n-am zis nimic. Doar am ridicat ușor privirea pentru o secundă, ca apoi să mă întorc din nou la ale mele. Doamna dirigintă insista ca și cum nu-i convine că o las afară, să aștepte la poartă.
Asta e clar. Când cineva se uită fix la tine, e semn că te-a găsit. Și mai grav, vrea să îți pună întrebări. Da, să știți că mă simt excelent. Mâncarea e super. Totul e superb. Doar n-o să fii mincinos și să zici altceva. E drept, nu știu cine e fotograful. Dar poți să-l întrebi direct pe el, cred că s-ar bucura.
M-am mințit vreo 17 ani că iau notițe de predici. Până am adunat vreo 1200, parcă. Adevărul e că un pix și o hârtie goală e cea mai bună portiță. Dacă intru acolo, sunt dus. Asta nu înseamnă că aș pierde ceva din ce se-ntâmplă în lumea voastră. Înseamnă doar că muncesc ceva suplimentar. Mai pun o cărămidă în a mea.
Am împrumutat un semn de carte. Între timp desenam ceva și urmăream predica. Dar așteptam acel semn pentru că era valoros pentru mine. Poate că nu chiar cât cuiul din banca liceului, dar pe-aproape. Aud un „ță”, e silabă destul de rară, de obicei înseamnă că-s chemat. Era momentul să-mi dovedesc superputerile. Cu un ochi în hârtie, cu unul la predicator, întind mâna dreaptă la nivelul urechii ca și când aștepți să primești ceva venind fix din partea aia. În următoarea secundă, o bucată de hârtie îmi atinge degetele. Ca o statuie care are un mic defect – o mână care se mișcă – am pus semnul în Biblie. Am auzit un râs. Mi-a plăcut.
N-am mai păstrat colecția de predici. Dacă ar fi meritat, mi-ar fi urmat cineva exemplul. Aș fi văzut măcar un om că ia hârtie și pix și notează. Era doar iluzia mea. De fapt, nici nu mai am nevoie de hârtie și pix ca să pot creiona lumile mele. Într-un fel ar fi și imposibil, că nu tot ce se simte se simte vizual. Poți să le exprimi oarecum, dar incomplet.
Desenul ăla ar fi doar o cârjă. Doar o schiță a ceva nevăzut.
Și totuși visez să pun și pe hârtie imagini. Așa devin vizibile, reale, repetabile, palpabile, verificabile, ajustabile. Dar și mai ușor de criticat. Pentru asta port cu mine hârtie și pix. Când scot ceva de-acolo și văd ochi încântați, mă simt incredibil. Ca și cum n-aș mai ține oamenii la poartă, afară.
Replica de aur, la o altă ocazie asemănătoare. Era plină sala de oameni stând la mese. Și-un amic vorbea fix lângă mine stând în picioare. Dar toate vocile din sală mă chemau. Un murmur ademenitor. Am sărit în gol în lumea mea. Și-mi vedeam de ale mele privind așa… prin oameni. Se oprește din senin, se uită la mine: Mai respiri?
Poate că întrebarea cea mai potrivită ar fi: ce vezi? Ce vezi când te uiți așa la nimic? Ce vezi când privești prin oameni? Se lovește privirea de ceva sau continuă infinit în timp ce cazi printre gânduri în cea mai faină groapă fără fund? Poate că n-are nici capac. Poate că de fapt nu are margini.
Vezi ceva ce îți este dat să vezi? Sau vezi ceva ce vrei să vezi? Îți amintești sau creezi? Cine decide dacă e real? Dacă l-aș pune pe hârtie ar fi o dovadă a ce? Aș dovedi în sfârșit că există ceva ce nu există?
Cel mai aproape de sufletul meu îl găsesc pe James Gurney. Și cartea lui Imaginative Realism: How to Paint What Doesn’t Exist (Realism imaginativ: Cum să pictezi ceea ce nu există.). Într-o zi o să-i calc pe urme, ca un bun ucenic.
Atunci o să-i conving pe toți că n-am evadat, ci doar am făcut și eu o călătorie. Frumusețea acestei călătorii e că nu e limitată de un spațiu geografic sau de un timp istoric. Și da, aș putea continua să scriu despre ea. Dar devine prea multă poveste pentru un lucru atât de banal.