(15.09.2023)
– Ești fără inimă, îmi spuse. Așa, direct, fără ocolișuri.
– Am și eu inima mea, am răspuns.
Dar deja plecase… și-am plecat și eu, lăsându-l să creadă ce vrea. Cui îi pasă ce crede un necunoscut? Oricum, n-am simțit nimic. E drept, inima mea nu era cu mine în acea zi.
De când s-a stricat o țin într-un sertar. Am uitat de câți ani stă acolo. Ajuns acasă îmi suna în gând acea replică spusă din senin: Ești fără inimă. Ce-o fi vrut să spună? Am deschis sertarul, să verific. Era acolo, deci am avut dreptate.
Și abia atunci a început să doară. Oh, cuvintele acelea… o singură propoziție. Despre mine și inima mea. Mai bine m-ar fi negat pe mine, nu pe ea. Cum poate cineva, așa, din senin, să-ți aducă nori? Trebuie să o repar.
Într-un fel avea și dreptate, poate. Ba nu, nu avea. Eu port cu mine cartea de identitate, peste tot. Se cere… și respect asta. Dar cu ce drept vorbește despre inima mea? O țin în sertar, stă bine acolo. Pentru ce aș purta-o cu mine dacă nu-mi mai spune nimic? Dacă definiția lui e adevărată, bine, așa o fi: sunt omul fără inimă.
Circulă fără semnalizare. Pe mine de-atunci scrie: circulă fără inimă. De parcă i-ar păsa cuiva?! Poate că numai lui îi păsase. Trecea el așa pe trotuar, cu radarul inimo-metru-lipsă. A piuit ca și când găsești metale ascunse de secole la trei centimetri sub pământ. Mare descoperire! Ești fără inimă. Da, sunt, poftim. Și ce dacă?
Imaginează-ți un detector de metale care să piuie lipsa lor. Ce anomalie. Așa era omul ăsta. Un ciudat. Nu l-aș mai recunoaște, poate glumea. Dar e amuzant de când mi-am pus inscripția pe spate. Circulă fără inimă.
– Am eu una. Ți-o dau pe a mea. Am mai multe. Am găsit, erau aruncate, bine, le-am furat. Ți-o dau.
– Lasă-mă, am eu inima mea. Doar că e acasă în sertar.
N-a părut deloc surprins. Cine știe? Poate că e mai bine să o ai stricată în sertar, decât furată de nu știu cine. Ar trebui să pui anunțuri peste tot: mi s-a furat inima, ofer recompensă. Ce recompensă? Ce dai? Cât dai pentru o inimă? Cum arăta inima ta? N-avea nimic deosebit. O inimă ca toate inimile. Și cum o cunoști dacă o vezi? Habar n-am. Ce bine că nu e furată. Mi-ar da unul o alta și nici nu mi-aș da seama. Un transplant obișnuit. Să pun sertarului încuietoare? Oare?
Am dus-o totuși la reparat. Nu mai vreau să dau explicații trecătorilor. Până la urmă n-o fi având cine știe ce.
– Da, arată bine. Unde ai ținut-o? E destul de curată inima ta. Și nici împietrită. O facem să bată. Nu e ca ultima dată.
– Da, atunci a fost altceva. Ți-a luat ceva ani să o faci să meargă din nou.
– Dar ai învățat și tu să ai grijă de ea.
– Se vede…
– Ai învățat cât de cât.
– În fine. Ce are?
Inimile noastre când bat arată ca orice ceas: o oră, un minut, o secundă. Diferența e că nu se-ntorc niciodată la ora, minutul și secunda respective. Aici e tot farmecul. Bătăile ceasului sunt identice. Nu bate niciodată diferit. Bate la fel. Bătăile inimii însă sunt toate unice. Nu vei găsi două bătăi la fel. Ceasul arată ore care se repetă, minute care se repetă, secunde care se repetă. Inima arată ore care nu se mai repetă, minute care nu se mai repetă, secunde care nu se mai repetă. Mă privea întrebător, oare ce m-a întrebat?
– Aici, la ora, minutul și secunda asta s-a oprit. Tu trebuie să știi ce are.
Știam. Nu-mi uit istoria. Proștii și-o uită involuntar. Nebunii și-o uită voluntar. Sunt omul fără inimă, poate, dar sunt isteț, așa… un pic. Unii zic că mai mult. Dar după gura lumii nu te poți lua. Știam. Nu știam de ce. Dar știam când am auzit-o ultima dată bătând.
Inima bate uneori mai rar, alteori mai des. Uneori mai încet, alteori mai tare. Atunci bătuse tare și repede. Și fără niciun avertisment s-a oprit. Îmi amintesc. Am mai purtat-o o vreme cu mine. Credeam că va porni din senin, dar inimile nu pornesc niciodată din senin. Povară în plus, la ce s-o mai port? Chiar era grea. Înainte era mare. Așa ziceau oamenii, că e mare. Când s-a stricat n-a mai zis nimeni nimic. Doar am simțit că e grea. Grea de tot. Și am pus-o în sertar. Până a zis omul ăla, vorba aia pe care tot vreau s-o uit.
– Mecanismul… mecanismul… din interior. Acolo are ceva. Nu știu ce…, zice în timp ce o studiază. Că în rest arată bine. Putea să arate și mai bine. Dar mai știi cum mi-ai adus-o data trecută…
– Da, știu…
S-a apucat să o desfacă. Mai avea câteva pe masă. Și nu, nu-ți imagina că e ca la ceasuri. Că iei o piesă dintr-unul și o pui în celălalt. Și că din două stricate, repari un ceas… Din două inimi stricate nu iese nimic, decât tot două inimi stricate. (Nu-ncerca.)
Mai mergeam din când în când să văd cum stă cu munca. Unele piese trebuiau lăsate mult timp pe masă, până se reparau. Zicea că nu trebuie să le facă nimic, decât să aștepte cu răbdare. Poate că s-ar fi reparat și la mine acasă pe masă. Dar ce-i drept, n-aveam răbdare. E mai greu să ai răbdare decât să ai inimă. Dar atunci a fost altceva. Acum era cu totul altceva. Când i-am dus-o atunci nu știa ce îi duc. S-a uitat la piese, în timp ce le scoteam bucată cu bucată din plasă… Încerca să înțeleagă.
Ca să scurtez, am întors plasa cu susul în jos, de au curs toate celelalte bucăți de piese. Abia atunci fața i s-a luminat. A înțeles că nu poate fi nimic altceva:
– Asta e inima ta!
– Da, știu…
De data asta i-am dus-o întreagă. Ar trebui să-mi mulțumească.
– E un pic defectă. Am făcut-o să bată din nou… Dar va trebui să mai aștepți, nu ți-o pot da azi.
– De ce?
– De bătut bate, dar bate pe loc.
– Și cât să aștept?
– Asta nu știu. N-am mai întâlnit… Poate că se va repara după o vreme.
– Ah, am înțeles. De data asta am răbdare. Cât mă costă?
– Nimic, dar ai grijă de ea.
– Dacă bate pe loc măcar o să rămân veșnic tânăr, nu-i așa? glumeam, evident…
– Nu te lăuda cu asta, decât dacă vrei să ți-o fure cineva.
N-o mai țin în sertar. O iau cu mine peste tot. Bate. Îmi arată aceeași oră, același minut, aceeași secundă. Bate pe loc. Au trecut ceva ani… Răbdare am destulă. Uneori bate mai repede. Alteori bate mai rar. Mai tare. Mai încet. Nu vrea să-mi arate altă oră, treaba ei. Nu vrea să-mi arate alt minut, treaba ei. La secunde oricum nu mă uitam.
Nu știu dacă e stricată. Un singur om ar ști. Dar nu l-am mai întâlnit. Pe trotuar trec oameni noi. Dacă asculți cu atenție auzi cum le bat inimile. Câte unul și-o lasă acasă, poate că în sertar. Îi zâmbesc ușor. Aproape că-mi vine să-i recomand pe cineva.
Nu ne e timpul chiar atât de vrăjmaș. Strică el multe. Dar te și învață multe. Și din când în când repară ce nu repară nimeni altcineva. Trebuie doar să ai răbdare.
Alteori strică doar așa… să se amuze că îi treci pragul din nou. Te privește întrebător, ca și cum n-ar ști nimic, așteaptă să-i torni piesele pe masă. Și-apoi începe același joc de care nu pare a se plictisi vreodată.
Timpul ne strică, ne repară, ne strică, ne repară, ne separă, nu ne mai repară. Iar inima mea – jucărie din ou Kinder – învață să aibă răbdare cu copilăriile lui. Timpul e cel mai bătrân copil. A mâncat ciocolata demult, a citit instrucțiunile alea scrise mărunt de sub titlul „Omul fără inimă”, și-apoi mă tot desface și face la loc… ca pe o poezie învățată la grădiniță și recitată peste ani de-un moșneag la fel de copil.
– Și mie nu mi-ai lăsat nimic din ciocolata aia.
Râde. Apoi răspunde, încercând să pară serios:
– Așa trebuie. Mai întâi mănânci ciocolata. Apoi deschizi oul cu suprize. De unde să știu că voi găsi un om în el? Putea fi vaporaș. Putea fi elicopter. Putea fi…
– Putea fi mai multă ciocolată. Ta-da. Surpriza-surprizelor. Oul e plin.
– Sau putea fi gol. Ta-da. Supriza-surprizelor: nicio surpriză. Eu zic să-ncerci totuși… poate că niște ciocolată ar face bine. Sau ai putea și tu să treci în rând cu toți ceilalți… Chiar așa, cine se mai uită la inimă, când are ceas pe mână?
Cât e ceasul? Nimeni nu se mai uită la inimă. Toți se uită în telefoane. Deși în poze și videoclipuri toți au ceas pe mână. Te uiți la ei și mai întâi vezi ceasul: un ceas poartă un om. Dar la inimă când te uiți? Mai bate? Nu mai bate? Cui îi pasă? Nasul în telefon.
Și distanța e măsurată. Ca la Carul Mare și Steaua Polară. Distanța dintre nas și telefon e cea mai standard măsură din univers. Când erau oamenii harnici măsurau cu picioarele și cu cotul. Apoi au devenit super isteți și au măsurat cu metrul. De când nu ne mai uităm la ceasul de pe mână, telefonul e noul standard. Și pentru timp și pentru distanțe. Ce lume nouă! Și ce distanțe…
Inima am dat-o în grija timpului. Să se joace cu ea. Nu i-o da, e mic și ți-o strică. Dă-i-o, nimeni n-o repară la fel de bine. Mai bate? Nu mai bate? Cui îi pasă? Nasul în telefon.
Toată lumea mă întreabă ce telefon am. Nimeni nu mă mai întreabă ce inimă am.
Pot să-mi uit inima în sertar. Și nu se plânge nimeni. Dacă aș îndrăzni să-ncep să umblu pe trotuare fără obiectul Știe-tot, ar scrie în ziare (vă prezentăm un om ciudat): Omul fără telefon.
Și oamenii și-ar face cruce. Iar nasul n-ar mai ști să stea la loc. Pentru că ce altceva e nasul… dacă nu busola care indică spre cel mai apropiat ecran?
Dar la inimă când te uiți? Când nu mai bate, evident. O viață întreagă inima ne-a bătut la ușă. Bătăile celorlalte ceasuri au bătut mai tare. N-am timp azi, m-a strigat ceasul de pe mână, mi-a poruncit și ceasul din telefon să nu am timp, nu pierdem nicio secundă, avem program. Bat ceasurile.
Bate și inima în taina ei. Mai bate? Nu mai bate? Cui îi pasă? Avem program. Cine-și face programul după bătăile inimii când ai ceas pe fiecare ecran? Nasul în telefon!