M-am trezit într-o dimineață recent cu chef de chitară. N-am stat să mănânc. Am luat chitara, am căutat o cărticică de poezii. M-am oprit la o poezie de Traian Dorz și – exercițiul meu preferat, dar făcut totuși ocazional – am vrut să o cânt.
Mi s-a părut că merită înregistrată cu telefonul ca să nu uit melodia proaspăt compusă.
Iar apoi, într-un act de deplină grabă și lipsă de interes pentru posibilii ascultători, am aruncat-o pe YouTube. Am descoperit abia apoi că, adormit fiind, greșisem un cuvânt. Și port o rușine veșnică și pentru asta. Mă amuz cu gândul că totuși, mulți din puținii care o vor asculta – nu vor fi deloc atenți la text.
Am primit, spre surprinderea mea imediat un comentariu de la o prietenă a familiei, o soră de credință în vârstă.
„Mă bucur mult să văd tineri că le plac cântările vechi, solemne, care sunt spre lauda Domnului Isus . 🙏”
Am răspuns cu 🙏. Și un zâmbet păstrat pentru mine… Dar, da, mi s-a părut încântător să aflu că o piesă din care încă ieșeau aburi ca din pâinea cea caldă (cu o melodie făcută la minut, și un ritm de chitară deloc finisat), a intrat direct în repertoriul cântărilor vechi, solemne, de laudă.
M-a provocat să mai încerc. Nu știi niciodată când va apărea un nou album de muzică veche.
Cum a zis Poetul:
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.