Citeam 1 Samuel 24, când am descoperit ceva nou. E despre dragostea manifestată pentru vrăjmașii tăi.
Saul se întoarce de la urmărirea filistenilor, la proiectul lui început deja: căutarea lui David pentru a-l omorî. I se dau informații și pleacă cu 3000 de oameni aleși să-l caute pe David până pe stâncile țapilor sălbatici.
Intră într-o peșteră să doarmă. Și doarme. Surpriză: David și oamenii lui erau în fundul peșterii. Nu dormeau…
David cruță viața împăratului Saul. Îi taie doar colțul hainei, ca demonstrație că ar fi putut face mai mult…
Și-apoi rezumând dialogurile, există un numitor comun: toți sunt de acord că Domnul l-a dat pe Saul în mâinile lui David. N-a fost o coincidență, ci un plan de sus, mâna lui Dumnezeu la lucru.
Oamenii lui David spun asta (versetul 4), o spune David (în versetul 10) și o recunoaște și Saul plângând (versetul 18). Toți spun că Domnul l-a dat pe Saul în mâinile lui David. Și așa a fost.
Problema (de fapt soluționarea) a fost că numai David a înțeles și de ce. Toți au înțeles că a fost o ocazie acolo, dar David a înțeles natura acelei ocazii: să arate dragoste vrăjmașului său.
Am citit de multe ori, și era evident pentru mine că lecția e istorică: despre două persoane. Două caractere. Un om bun și un om rău. David și Saul. Dar recitind am înțeles că nu e despre bunătatea omului răzbind prin ispitirile pe care alți oameni i le pun în cale (și de ce nu – luat așa – chiar Dumnezeu). Ci e în întregime o demonstrație pe care o face Dumnezeu prin David în fața multor oameni și, cred eu, în fața multor ființe nevăzute.
Azi, omul Meu va avea ocazia (i-o voi da) să facă rău vrăjmașului său, dar voi pune dragostea Mea în el și veți vedea altceva. Despre acel altceva e capitolul. Acel altceva, ce nu e din lumea noastră, ci dintr-o lume mai bună.
„Răul de la cei răi vine”, zice David (versetul 13). Dar toți oamenii sunt răi, firea noastră e stricată. David era legat însă de Cel Bun – Unul Singur – Dumnezeu. (Marcu 10:18) De aceea, fapta lui vine de sus. În acea faptă i-a fost dat să umble în acea zi, ca o demonstrație a ce poate să facă harul lui Dumnezeu – atunci când ne învață, luându-ne de mână.
Și Saul (ucigașul) stă și plânge. A înțeles tema capitolului. Și meditează cu voce tare cugetând la minunea întâmplată: „Dacă întâlneşte cineva pe vrăjmaşul lui, îl lasă oare să-şi urmeze drumul în linişte?” (versetul 19). Întrebarea permite un singur răspuns: Nu. Dar imposibilul se întâmplase deja, era viu în fața lui.
Pentru David și pentru orice om care se lasă lucrat în felul acesta, cuvintele lui Saul devin făgăduințe: știu că tu vei domni, că împărăția va fi a ta.
Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc suntem oameni ai acestei lumi. Isus ne invită să învățăm de la Tatăl Său (Matei 5:46-48). Adică să iubim și pe omul rău, pe omul căzut, chiar și atunci când ne devine vrăjmaș. Nu într-un fel în care putem face noi asta, că e imposibil. Dar în același fel în care o face El prin cei ce se lasă călăuziți.
O lecție greu de învățat și ușor de uitat. Dovadă capitolul următor: David și Nabal. Ce binecuvântare, însă, să existe oameni ca Abigail, care să-l ajute pe David să-și amintească destinul mai înalt pentru care i s-au dat pași să umble.
Drumul Regelui nu colindă răzbunări, ci momente în care inima devine izvor de bunătate pentru cei ce n-o merită. Despre acea inimă nouă cred că zice Înțeleptul: Păzește-o „mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Proverbe 4:23)
Cu acea inimă poți să-ți nimicești toți vrăjmașii. Făcându-i prieteni. Dar e a ta numai cât timp nu uiți că e a Lui.
Într-o zi, Dumnezeu ne va da dușmanii pe mâna noastră. Știind că-i dă pe mâini bune…