Vorbind despre felul în care relaționăm unii cu alții, ca semeni și ca frați, Mântuitorul a spus să nu judecăm: „Căci cu ce judecată judecați veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați vi se va măsura.” (Matei 7:2) Lecția simplă… o știm foarte bine.
Un lucru, însă, mi-a atras atenția. Ispita de a rosti o judecată aspră despre oameni mai buni decât noi, nu ne caută doar atunci când e vorba despre oameni vii. La fel de ușor, inima noastră firească găsește defecte oamenilor care au trăit cu mult timp înaintea noastră. Defecte pe care suntem tentați să le exagerăm până acolo unde aurul curat e prezentat ca zgură și albul imaculat devine pătat.
Desigur, fără greșeală a fost numai Domnul Hristos. Totuși, Biblia prezintă vieți de sfinți pe care îi numește drepți sau neprihăniți, fără pată între cei din vremea lor, oameni care umblau cu Dumnezeu. Chiar dacă scriitorul este un om, el scrie inspirat de Dumnezeu, iar mărturia sa este adevărată și vrednică de crezare.
Dar să luăm un exemplu în care Dumnezeu vorbește în mod direct, sunt cuvintele Lui: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.” (Iov 1:8)
Satana contestă neprihănirea lui Iov, iar ca urmare credința lui Iov este aprig încercată. În capcana unei judecăți aspre și nedrepte au căzut prietenii cei mai apropiați ai lui Iov, ba chiar și soția sa: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu, și mori!” (Iov 2:9)
Este adevărat: numai Dumnezeu cunoștea cât de tare se încredea Iov în El. Însă universul întreg a aflat. Au aflat și prietenii lui Iov – și au fost iertați după ce s-au pocăit pentru nebunia cuvintelor lor (și după ce au adus jertfe șapte viței și șapte berbeci). Și a aflat și Satana… și a plecat rușinat… să mai cutreiere pământul în căutarea unei alte prăzi, mai ușor de cucerit.
Căci în clipele de cea mai groaznică deznădejde, când carnea se rupea de pe trupul său suferind, abandonat de toți și învinuit pe nedrept: Iov a rămas tare în neprihănirea lui și a privit în continuare la Răscumpărătorul său cel viu, care Se va ridica la urmă pe pământ. Atunci când ochii săi nu vedeau decât degete acuzatoare, ochii credinței lui priveau spre Dumnezeu: „Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor”. (Iov 19:25-27)
În mod repetat, Biblia amintește despre acest neprihănit (Ezechiel 14:14, 20; Iacov 5:11) și ar fi de așteptat ca judecata nedreaptă la care vrăjmașul său și prietenii săi l-au supus să se fi încheiat. Dar nu e așa…
De câte ori Iov este adus în discuție, Satana ne ispitește ca pe prietenii lui Iov: iar de aici până la a-i găsi bube (altele decât cele de pe trupul său) e doar un pas. Oare nu cumva „neprihănirea lui” era o neprihănire proprie? Oare nu așa a fost și cu Nicodim (care cu neprihănirea lui proprie n-ar fi văzut împărăția cerurilor)? Oare n-a venit experiența durerii ca să-i aducă pocăința și să-l mântuiască de încrederea de sine? Nu spune Iov că se pocăiește în țărână și cenușă? Și, cu pași mărunți, cu texte biblice interpretate după bunul plac, suntem ispitiți să concluzionăm că Dumnezeu în cer lăuda o neprihănire pe care Domnul Hristos pe pământ a mustrat-o aspru. Iar omul Iov nu mai e neprihănitul care a rezistat încercării, ci omul pierdut – salvat cu ajutorul vrăjmașului (că dacă el nu-i sesiza neprihănirea proprie, Dumnezeu n-ar fi observat în ce stare primejdioasă se afla acest pretins om drept). Până aici ne poate duce judecata nedreaptă.
Dincolo de discuțiile care poate că nu vor avea vreodată un capăt, rămâne o întrebare serioasă: Dacă vom fi judecați la fel cum judecăm, ești pregătit să fii măsurat așa cum măsori?
În istoria pe care o scriem și în istoria pe care o citim, vom întâlni oameni care au greșit – mai mult sau mai puțin. Și vom fi mereu ispitiți să judecăm nemilos caractere de oameni. Cu fiecare cuvânt spus sau scris, cu fiecare gând hrănit, pregătim felul în care vom fi cântăriți, măsurați și judecați.
Fiecare ispită de a spune: „Și eu te osândesc.” vine, totuși, cu oferta unui răspuns mai bun, unul hristic: „Nici Eu nu te osândesc”. Și, iată deci, că putem exersa evlavia practică și atunci când cugetăm la înaintașii noștri… dacă alegem tabăra Avocatului nostru și nu pe cea a pârâșului fraților noștri. Și dacă e adevărat că „Cine se aseamănă se adună”, ce bine va fi când „ochii mei Îl vor vedea”.
„Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu.” (Iov 19:27)