(articol scris azi pentru o revistă creștină)
Putem fi tentați să ne imaginăm răul ca fiind o plantă mică ce are nevoie de mult timp ca să crească. Și poate fi adevărat: prin pași mici, cineva se poate pierde imperceptibil. Au fost mărunte ocazii tratate necugetat. De ce te alarmezi atât de ușor pentru un lucru atât de minor? Omul care mustră este dat la o parte, pe motiv că exagerează. Dar greșelile scuzate cresc. Le-ai nutrit de câte ori le-ai apărat. Mica buruiană de ieri… azi îți guvernează grădina inimii.
Am putea-o numi „strategia pașilor mărunți”. Greșelile pe care nu le ucizi, ajung să nu te mai lase să trăiești. Iuda nu a devenit peste noapte vânzătorul. Istoria multor oameni a fost scrisă urmând acest șablon al căderilor mărunte, o potecă ducând mereu mai jos.
Însă cred că greșim dacă pierdem din vedere că păcatul are și o altă strategie: „strategia loviturii decisive”. Și în acest scop, spunea Dumnezeu lui Cain că „păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine”. (Geneza 4:7) Păcatul vine ca o adiere îmbietoare, dar poate de asemenea să dea buzna peste tine după ce te-a pândit multă vreme.
Dacă poți să te pierzi încet cu pași mici, nu uita că poți să te pierzi într-o clipă în care n-ai fost vigilent. „Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8) Câtă vreme a dat târcoale în jurul tău căutând clipa potrivită? Nu vei ști. Câtă vreme a pășit tiptil pregătind lovitura decisivă? Nu vei ști. A dat târcoale. Iar când îi auzi răcnetul s-ar putea să te trezești înfulecat. Prea târziu.
Și dacă leului i-ar fi greu să te urmărească la casa ta și a Tatălui tău, mă tem că ignorăm ce ușor îi este să dea lovitura decisivă în clipa când ne aventurăm la casa lui, pe terenul său. Adică în acele momente când calci pe terenul interzis. Într-o clipă, o cursă îți poate prinde piciorul. Într-o clipă, poteca nepăsării se poate transforma în groapă fără fund. N-ai vegheat.
Ucigașul te pândește. Iar ușa ta era de multă vreme bine zăvorâtă. Însă te-ai mințit că îți poți permite o dată să o deschizi și să spui Poftiți-poftiți! celui ce ar face orice să te vadă pierdut. Ce se poate întâmpla rău dacă pentru o singură noapte ucigașul doarme în casa ta? A plâns la ușă să-l lași înăuntru… o singură dată. De mâine o să-l scoți afară din nou… Care mâine? Ce coșmar!
Multe zile casa zidită pe nisip a stat în picioare. Cine știe câte etaje avea și câți se bucurau sub acoperișul ei… Însă a venit ziua furtunii.
Mă tem că, de asemenea, casa istoriei noastre – zidită fiind pe nisipul lumii, la malul mărilor învolburate din care ies fiarele, e pândită pentru loviturile decisive ale unor zile pe care nici nu ni le putem imagina. Și răul pe care ne așteptam să-l vedem crescând încet și firav, era de fapt rezemat cu toată greutatea în ușa zăvorâtă așteptând să-l credem inofensiv.
Mă tem că subestimăm rapiditatea evenimentelor finale și forța furtunii ce va veni când îngerii nu vor mai ține vânturile.
Și mă tem că tinerii sunt ispitiți să petreacă tot mai puțin timp în locurile în care Dumnezeu toarnă binecuvântarea și tot mai mult timp în locurile împânzite de cursele vrăjmașului. Că prudența omului care își păzește sufletul este batjocorită ca fiind de modă veche, iar nepăsarea mortală a și devenit trend.
Toate acestea într-un timp când… nu mai este timp.
„Și îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare și pe pământ și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul și lucrurile din el, pământul și lucrurile de pe el, marea și lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă” (Apocalipsa 10:5, 6)