„Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6:9)
Întors acasă, îmi place să cred că băiețelul a primit înapoi o pungă cu firimituri.
A plecat pe munte și el cu Isus și ucenicii și marea mulțime de oameni. Luase cu el ceva în grabă, ce avea pe-acasă. Mâncare simplă. Și a împărțit-o, iar Isus a înmulțit-o. Ce frumos!
Nu contează ce oferi, ci ceea ce ești. Dar un băiețel e un băiețel… iar Isus e totul. Când accepți că ești mic-nimic și te dăruiești tuturor, nu contează nici ce oferi – nici ce ești – contează cine e El și cine pot deveni ei prin El. Să fii prezent când minunea se întâmplă e cel mai mare privilegiu. Să fii cu El e cea mai mare bucurie.
Întors acasă, îmi place să cred că a primit totuși o pungă cu firimituri. Din partea celor câteva mii, cu mulțumiri. Sau poate că nu. Poate că a primit o pungă obișnuită care nu se deosebea cu nimic de cele primite de ceilalți. Numele lui nu l-au știut, a rămas nescris, sau poate că au știut câțiva – apoi au uitat.
Însă băiețelul s-a întors cu punga cu firimituri. Și în taina lui, gusta din ea bucuria cerului coborât pe pământ… poate că zile la rând, ca un mic secret. Poate a vrut să dea și altora sperând să mai întâlnească foamea aceea de pe munte când mâncarea dusă de el a fost binevenită. Dar poate că nimeni n-a vrut firimiturile lui. Sau poate că au vrut câțiva. Nu știu.
Dar avea punga cu firimituri, de la Cel ce e Pâinea vieții. Nu mai era a sa, era a Lui. Și mesteca încet simțind zilnic învierea și viața. Și în același timp murea de dor. Dor de munte. Dor de Isus. Dor de cer. Dor de a dărui. Dor de a fi. Dor de o lume în care firimiturile sunt adunate și sărbătorite, în care niciun moment nu e prea neînsemnat… ci își ia timp să curgă încet încet aducând multă pace.
S-a întors acasă cu punga lui de firimituri. Și acasă nu se mai simțea acasă. Acasă e doar acolo unde e El.