„Am gustat puțină miere, cu vârful toiagului pe care-l aveam în mână: iată-mă, voi muri.” (1 Samuel 14:43)
Citesc Biblia la rând. După Moise, Iosua, Ghedeon, Samuel… noul meu erou e Ionatan.
A luptat, a învins… și și-a permis puțin să-și îndulcească buzele cu mierea găsită acolo, într-o pădure. Nu știa de decretele nebunești date între timp.
Iar când află că gestul său l-a condamnat la moarte, acceptă fără nicio rezervă. Asta e. Ce pot să fac?
Mi se pare că seamănă oarecum replica lui cu cea a poetului Marin Sorescu:
„Mă simt vinovat
Ca şi când
Aş fi comis o faptă rea.
La marea spovedanie
Care mă aşteaptă
O să spun asta:
Doamne,
Am trăit şi eu
Printre făpturile tale.
Am făcut rău?”
Iată-mă, voi muri. Și azi. Și mâine. De câte ori e nevoie. Dacă e nevoie… pentru împărăție. Iar dacă nu, oricum, tot trebuie să mor zilnic… că eul e rău și inima e rea și înșelătoare.
„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12:24)