Când desenezi ai nevoie de un model, o referință. Poți desena și din imaginație, dar ca să-ți îmbunătățești biblioteca vizuală din mintea ta, ai nevoie de studiu. Adică găsești un model, o referință și studiezi. Nu e atât de mult desenatul în sine cât urmărirea detaliilor, pentru fiecare linie schițată îți aloci secunde întregi ca să prinzi esența.
Cum nu fac asta des, am început însă să profit de micile momente când interacționez cu oamenii ca să fur tot ce se poate fura dintr-o privire. Un fel de a zâmbi strângând ochii ca un copil (aproape ca atunci când ai gustat prima lămâie), un fel de a lăsa capul într-o parte ca și cum l-ai așeza pe un umăr, sau ușor pe spate ca și când te surprinde un compliment, un fel de a ține mâinile cuminți ca și când asculți ceva cu multă răbdare.
Fac asta și când sunt la volan, fur o imagine de pe trotuar, mi-o repet în minte, repet și eu gestul ca să se așeze mai bine acolo în biblioteca mea.
Un băiețel în culori vii, îmbrăcat gros într-o zi rece. Ținând mâna caldă a părintelui. Grăbesc pasul ca să prind mai multe secunde. Nu vreau să-l scap în mulțimea ce pleacă la piață. De data asta vreau mai mult. Îl prind într-un cadru, cu aparatul foto primit de la șeful meu (când a văzut că începe să mă pasioneze fotografia și nu știam ce e DSLR și ce înseamnă să ai mai multe obiective, da mi-a dat și 3 obiective).
În cadru o față de copil cuminte, strâmbând un pic din ochi – simțind că se întâmplă ceva, dar neștiind ce. Am grăbit pasul. Le-am arătat părinților, mi-au permis să o păstrez, să o public. O clipă. Au trecut anii…
La volan. O fetiță pe trotuar, cu rochiță. Își aranjează din mers părul lung dintr-o singură mișcare a mâinii. E veselă, pășește grăbit, larg, ușor legănat. Salvez momentul în memorie, îl desenez acasă în caietul de schițe.
În altă zi, altă fetiță poartă o plasă deosebit de dreptunghiulară. M-a observat privind-o de la volan. A încruntat ușor privirea. Sunt nesuferit. Avea două codițe împletite superb. N-am mai desenat-o, dar mi-a rămas încruntarea aia. O repet stând la birou. Așa cu ochii ușor ridicați, ca și când pretinzi că ești supărat înainte să știi dacă chiar e așa.
Apoi vizitez copacul secular. Popas. Poză cu copacul mic de vizavi și pădurea de lângă el. Decid că fetița ce vinde fructe și legume în fața casei va primi niște markere. Am luat și eu un set și mi-a plăcut. Fac o bandă desenată. E superb. Am mai dăruit și mi s-a transmis: „E exact ce aveam nevoie.” (Îmi place să aud că cineva ar aștepta markere potrivite pentru caligrafie.)
Trec din nou prin sat. Pe lângă birtul cu oameni la masă. Pe șoseaua încă cu probleme după ultimele lucrări. Merg încet, ascult Vangelis. Dar e mult zumzet, cred că mai mulți ai casei adună masa cu legume și fructe. Las pe altă dată.
Ziua următoare găsesc masa plină, dar nimeni lângă ea. Revin mai târziu. Acum fata e acolo. Aveam în mașină o persoană luată la ocazii. Îi zic să mă scuze 2 minute, cumpăr ceva de aici. (Mai cumpărasem de vreo 4 ori cel puțin.)
Acum imaginează-ți scena privită invers: Stai la masă să vinzi. Oprește un necunoscut. Te salută, saluți. Vreau roșii, zice. Iei o pungă, o ții deschisă, el pune roșii. Te privește direct, ușor nedumerit – ca și cum ceva nu e în regulă. Răspunzi cu aceeași privire, așteptând. El: În ce clasă ești? Tu: A 9-a. Te privește și mai nedumerit. Apoi înțelege. Tu nu înțelegi nimic. Ai o soră, zice. Mai mică. Tu: Da… El: Ah, de la ea am mai cumpărat. Cum o cheamă? (…) Dă-i, te rog, astea… Tu: Mulțumim… (pe un ton relaxat, meditativ, ca și când rezolvi un puzzle pentru copii mici, adică fără prea mult entuziasm, dar totuși plăcut).
Gata, am aflat cum o cheamă. I-aș putea dedica banda desenată. Are nume foarte melodios. Din mai multe silabe. Cu multe vocale. Poate că desenează acum. Într-o zi avea caietul de teme deschis, are scris frumos. Și penarul lângă cântar. E harnică. Citea. Seamănă cu soră-sa și cu mama ei. Cred că e cea mai puțin îngândurată.
Întors în mașină: unde e Josani? Îmi zice că primul sat după Remetea. La intersecția cu drumul spre stejar – întreb: înainte sau la dreapta. Înainte. Am vizitat un colț din Josani, am oprit unde trebuia. Am întors fix acolo. A vrut să-mi dea bani. N-am luat. „Oricum mă plimbam pe-aici.” I-am furat fața între timp. Ten deschis, ochi calmi, ca veniți dintr-o lume interioară bogată în care nu e timp pentru războaie și răscoale, o prezență fină. A prins doar 3 piese: un final de What if I give all (Ray Boltz), Ask the Mountains (Vangelis) și un început de Conquest of Paradise (Vangelis). Îmi imaginez că i-au plăcut.
Pe aceeași planetă, un om grăbit îmi taie curba, frânez și evit. Lumea mea e mai frumoasă. Sper să o descopere cândva. Și apoi să conducă fin, căutând și așteptând ca fețe de oameni să-i devină tot mai cunoscute. Și copacii să-i spună povești. Poate că îi va dărui cineva cândva un creion. Și va descoperi ce se poate face cu el. Și cu mintea ce-l ghidează.