Mă-ncearcă gândul că omenirea intră într-o nouă fază de degenerare. Cea în care ceva în creierul nostru ne face aparent leneși, dar în realitate mai puțin putincioși în a procesa text scris.
Citesc o carte scrisă cu mult timp înaintea vremurilor noastre. E bine scrisă. Dar e alegorie. Pur și simplu, omul nostru a scris o alegorie pe sute de pagini. Și simt că-mi pierd răbdarea și că-mi vine să o las deoparte. Generații întregi n-au făcut asta, de ce se întâmplă acum? Oare chiar e de vină scriitorul sau vechimea cărții… sau pur și simplu creierul meu e mai micuț și mai prostuț? Fix acum se mândrește că cică ar fi totuși cu ceva mai mare decât al celor cărora nu-și pun problema asta, încă. Râd.
Dar nu. Observă și tu. Scrie-i omului ceva ce ești 100% sigur că vrea să știe. Dar așa, dintr-o întâmplare fericită pentru tine, nefericită pentru el, prefă-te că ți-ai planificat să trăiești 120 de ani și-ți permiți plăcerea să-i scrii o pagină întreagă. Sau două. Sau trei. Părinții noștri își scriau scrisori chiar mai lungi, poate.
Apoi transformă-te în spectator. Așa ca și când stai cu ochii pe cât la sută din procesorul computerului e activat. Observă cum se blochează cursorul pe ecranul înghețat. Cum totul pare dintr-o dată dificil, de parcă am avea pe masă acel text care ne trimite la cea mai mare comoară ascunsă din istorie. Doar că textul e criptat și trebuie rezolvat. E greu. E prea greu.
Puneam un text scurt pe tablă. Era concis. Era clar. Era vizibil. După mintea mea, trebuia doar citit și singura condiție era să fie scris lizibil. Luam creta și mă întorceam spre clasă: erau obosiți deja. Și de cele mai multe ori replica era: Și ce avem de făcut? Neuronul meu – obosit și el – mă certa pentru timpul irosit: nu puteai și tu zice direct ce ai de zis? Multă vreme după ce am renunțat să pun note pe niște pagini uriașe, îmi imaginam că erau copii… și atât… asta era singura explicație. Dar dacă era mai mult de atât?
Scriu. Că e simplu. Oare e mai simplu? Sau nu mai există simplu? Ce facem dacă într-o zi ne vom trezi atât de schilodiți de la umblat cu cuvintele în spate încât simplul fapt de a purta ochii peste două pagini de text o să ne facă să ne plângem de dificultatea situației?
Poate chiar suntem ocupați. Atât de ocupați încât doar textele scurte au sens. Dar dacă e mai mult de atât? Dar dacă de fapt nu vom mai fi niciodată mai liberi de cât suntem acum? Dar dacă ceea ce numim timp ne va fi o povară tot mai grea până când mințile noastre se vor da înapoi și de la fraze simple și vor mai accepta cu greu doar câteva emoticoane… prin care ne vom transmite că totul e bine, că suntem fericiți, dar prinși cu altceva mai urgent.
Poate că de fapt nu suntem ocupați. Am inventat lucruri care ne salvează timp. Suntem geniali. Avem timp cum nimeni n-a avut. Nu mai murim de tinerețe fără bătrânețe, cei mai mulți prindem și bătrânețea. Avem ani mulți de viață. Poate că de fapt nu suntem atât de ocupați. Poate că doar ne-am slăbit vreo capacitate a minții de a urmări un text scris.
Și dacă e așa… dacă ar fi așa… de ce am ajuns aici? Să fie praful de pe cărți? Sau ura față de Carte?
Ne vom minți la nesfârșit că avem prea multe jobs (sarcini) în acel queue (coadă) cu lucruri care stau în așteptare în mintea noastră… așa cum s-ar scuza un chelner într-un restaurant supra-aglomerat? Sau vom începe să înțelegem că chelnerul a îmbolnăvit și trebuie schimbat? Că de fapt mintea nu ne e leneșă, nici răzvrătită, ci doar mai puțin putincioasă.
Și dacă e așa… ne vom mai trezi cândva la viață? Vom șterge praful de pe cărți? Vom mai învăța cândva să citim litere, apoi silabe, apoi propoziții, apoi fraze, apoi fragmente, apoi pagini, apoi capitole, apoi secțiuni, apoi cărți, apoi rafturi, apoi biblioteci… până vom deveni din nou putincioși?
Cred că spaima unor demoni precum Putin ar fi tocmai acești putincioși, în fața cărora nu poți să rescrii istoria. Oameni care au înțeles că nimic nu are puterea pe care o are un cuvânt scris. Un cuvânt adevărat scris nu poate fi distrus de nicio armată. Pentru că, atunci când toate vor fi trecut, va fi rămas doar Adevărul. Și cei ce l-au spus, l-au ascultat, l-au scris, l-au citit și l-au trăit.