Cu două mese pe zi. Ieri.
Ultima dată când am ajuns până aici (26 octombrie 2019), acolo m-am împotmolit.
Și tot mă gândeam cum de s-au sincronizat atât de bine. Cred că atunci începusem cu 1 martie. Anul ăsta, cu 27 februarie.
Dacă m-aș înțelepți, l-aș putea lua de model pe Moise care vreo 80 de ani a rătăcit cu turmele prin tot felul de pustiuri. Până la urmă ce e stilul de viață dacă nu să mănânci mâncare din cer culeasă pe pământ, să faci plimbări pe dealuri și să aștepți să moară rând pe rând cei din generația ta?
Și să cânți. Și să mai scrii…
Despre un Canaan care cu cât e mai aproape, cu atât e mai departe. Azi? Ziua 240. Atât de pustiu și atât de bine. Sunt ca un tren CFR: știu doar când am plecat. Nu mă întrebați când ajungem la destinație…
Fericirea e o călătorie, nu o destinație. Voi ați zis. Haha.