Am făcut o greșeală. N-am reușit să-l țin la curent. O să-l repar. Nu știu cum. Nu știu când. Cândva.
Am făcut o sumedenie de plimbări. Anul ăsta n-am agendă. M-am tot mințit că mă descurc fără. Nu mai știu când au oamenii zile cu tort. (Și timpul trece așa de repede, sigur au zile de naștere prea des.) Și am tot improvizat foi cu buline pe care am scris, dar nu le-am mai păstrat.
Am adunat poze, n-am mai reușit să le organizez ca pe vremuri. Sunt prea multe plimbări. Nu mă mai satur de plimbări. Nu apuc să povestesc despre una și vine alta. Și tot așa.
Dar într-o zi… într-o zi cu ploaie… și cu foc în sobă, n-o să pot ieși afară de frig… și atunci, dacă pică și internetul… dar nu și curentul o să am timp. Să selectez pozele reușite. Să le șterg pe restul. Să completez arhiva mea de poze (cea simplificată și singura pe care o mai am). Că nu cred că v-am spus: am șters mult. Am șters multe. Am păstrat ceva din fiecare an. Ca o memorie selectivă. Ca și când n-aș avea spațiu pentru ele.
Atât de puține și maxim de alese încât am rămas cu tot felul de HDD-uri externe goale. Și le simt ca și cum ar fi în plus, deși știu pe de altă parte că n-ar fi chiar de renunțat, că oricum le-aș cumpăra din nou într-un moment în care – fără să verific – aș simți ca și cum trebuie să îmi organizez mai bine fișierele, toată arhiva. Și chiar și așa… minusculă, nu pântecoasă ca pe vremuri… tot mai simplu și mai sigur să începi cu un HDD… de fapt SSD… nou nouț, că sigur o fi mai sigur și mai rapid.
Dar cumva toate cele mai rapide unelte nu reușesc să lucreze mai bine decât mine. Și toate stau gură cască în așteptarea stăpânului. Iar stăpânul nu mai cântă la chitară că are ședințe, nu mai cântă la tobe, că e vară și e geamul deschis, nu mai cântă la efectul nou de chitară electrică pentru că îi e lene să-l scoată din sertar, nu mai face o înregistrare pentru că a și uitat unde și-a pus căștile – și ar trebui mai întâi să facă marea ordine în cameră – aia pe care o tot amână… pentru că se plimbă.
Se gată istoria pământului, trebuie să ne plimbăm. Acum sau niciodată. Ce vrei? Să faci plimbare la munte când va veni vreun război? Sau alte probleme? Acum e momentul. Nu altă dată. Acum e ziua pentru ieșit la munte. Că e vară și e cald, și e răcoare și e bine de tot. Și e mișcare, și mișcarea e sănătate și sănătatea e fericire și fericirea e viață lungă și viața lungă e o călătorie plină de călătorii. Că așa a zis înțeleptul: să ieși din carapace.
Vezi? Scriu fără să mă opresc. Visez mașina care trece pe sub copaci făcuți boltă peste drum. Și visez urme de pași pe o cărare cu rouă proaspătă și soare proaspăt printre brazi. Și mugurii de brazi sunt sănătoși. Poate că și ăia din borcanul cu zahăr. Dar mai ales ăia pe care îi lași să te gâdile pe gât într-o dimineață când mergi fluierând pe o potecă.
Fluieri ca trenul în gară. Nu știi când poate fi ultimul tren. Deci uite cum toate se leagă. La munte mergi orice ai face. Într-o zi toți oamenii vor fugi la munte. Dar nu vrei să fii dintre ei. Vrei să fii dintre cei care merg la munte acum. Vezi? Acum e ziua potrivită.
Ce mari eram când eram mici, au zis zmeii. Iar omul se crede mare până când se vede mic. Și uite cum trebuie să ajungi lângă o stâncă de o sută de ori cât tine ca să vezi ce mic ești și nesemnificativ. Ce mari suntem când suntem mici! Hai la munte, să fim cei mai mari pitici.