Drumul meu spre Padiș nu trece prin Buntești, e clar. Dar trece prin Sudrigiu și aveam timp destul, ținând cont că nu bine m-au scăpat de la muncă și am și decolat.
Era o căldură mare. Ce să zic. Dacă uiți un om pe asfalt, îl găsești copt. În Sudrigiu, un om se cocea pe marginea drumului. L-am văzut dintr-o privire că e cumsecade.
Ăia care delirează cu sfaturi despre cum trebuie să se uite omul la inimă și nu la ce izbește ochii, că așa au înțeles ei prost din Scripturi, poate că l-ar fi lăsat la marginea drumului. Că n-ai cum să te uiți dintr-o privire la ce are omul în inimă. Trebuie să fii Dumnezeu ca să vezi în inima omului, sau cel puțin să te dai a fi…
Eu cunosc oamenii din ochi. Așa cum orice om din toată istoria acestei planete a făcut. Te uiți la el… și vezi ceva. L-am văzut om cumsecade și așa era. Dar omul se cocea… și m-am temut că universul ar deveni mai rău fără el. Așa că l-am luat în mașină.
Pleca la Buntești.
Iar când mi-a zis să-l las la intersecție… mi-am zis că n-am salvat cu nimic universul. Că în loc să se coacă în Sudrigiu se coace oleacă mai încolo.
I-am zis: Cred că n-am fost niciodată în Buntești, vin să văd cum e și pe aici…
Era prea copt ca să reacționeze printr-un refuz. Așa că am avut ocazia să mai văd un sat minunat bihorean. Omul mi-a mulțumit, iar eu am făcut o întoarcere de toată mirarea fix în cea mai importantă intersecție din sat. Că n-am încurcat pe nimeni, mașinile erau coapte pe marginea drumului și oamenii stăteau prin case să nu se coacă și ei.
Și-am plecat mai departe bucurându-mă de aerul condiționat din mașină… tot mai puțin… și de aerul necondiționat de la munte tot mai mult.