M-am trezit dimineață, mi-am luat o carte și celelalte trebuincioase pentru plimbare și am plecat.
M-am plimbat pe drumul forestier, am găsit niște băncuțe din lemn la ieșirea de pe traseu, m-am pus și am citit. Destul de mult, că aveam timp.
Când merg la munte citesc mult. Vreau să spun că ore în șir, fără să mă obosesc. E locul potrivit pentru așa ceva. Nu m-ar mira să aflu că în vechime oamenii își luau sulurile cu ei și citeau undeva în natură. E pur și simplu, o cu totul altă experiență decât cea în care te tot întrerupi cu alte activități „necesare” sau notificări care curg și ele fără încetare.
Când s-a apropiat ora stabilită cu amicii pe care i-am adunat vineri, am mers la intrarea pe traseul Cetățile Ponorului. Au ajuns, cu o punctualitate demnă de remarcat. Adică nu ca și când mergi la biserică fără să-ți pese de oră, ci ca atunci când vrei să faci un lucru bine.
Nu v-am zis sau am uitat că v-am zis. Doi domni și o doamnă, dar unul dintre domni era de 80 de ani. Ei erau acum colegii mei de traseu, niște prezențe plăcute, negălăgioase, politicoase.
Cetățile Ponorului, e un traseu dificil. Cel mai dificil pe care l-am făcut regulat în ultimii 2 ani. Cum să iei un om de 80 de ani pe el? Așa bine… dacă el a vrut… și dacă ceilalți 2 nu s-au opus. Și din curiozitate, adică… nu era al meu… hai să vedem cum o fi.
Băi, dar mergea domnul în vârstă… oho… el era primul. Și am fost la balcoanele cetății și se cățăra sprinten pe stânci până aproape de prăpastie, și am coborât până jos și am urcat iar și… a făcut față. Ziceai că e motor Subaru (din ăla din care încă n-a ieșit fum).
Într-un loc zdup… se ridică imediat de jos: zice – nu eu, bâta! I se rupsese bâta culeasă de pe drum la îndemnul celorlalți. Și a mers mai departe fără bâtă, și mai sprinten, ca David când a scăpat în sfârșit de hainele lui Saul.
L-am mai văzut alunecând pe un pietriș, s-a ridicat din nou și tot primul a fost.
Dacă n-ai alt scop în viață, uite că și ăsta ar fi destul de provocator: să ajungi să mergi pe traseul Cetățile Ponorului la o vârstă înaintată. Mergea primul, încercam să ne ținem de el… și cireașa de pe tort, îmi zice ca și cum s-ar scuza: nu-s obișnuit cu traseu așa, că eu obișnuiesc să mă plimb în parc. Noi gâfâiam…
A fost super. Mai vreau.