Oameni înședințați. Eu îi caut pe ceilalți.
Neînședințații probabil că-s prea copii. Oameni peste care încă nu s-a revărsat viitura ședințelor. Cu ei nu știu dacă m-aș înțelege. Sau, oricum, ei nu m-ar înțelege.
Dar poate că există pe undeva – ascunși pe-un vârf de munte – dezînședințații, cei care după ce s-au înședințat au reușit să se recupereze întorcându-se la starea bună de om neînședințat.
În cutreierarea lui pe cer, soarele numără ședințele fiilor oamenilor. Și se miră cum nu mai știu aceștia schimba două vorbe decât într-o ședință.
În lumea noastră stricată, Robinson Crusoe nu-și mai face calendar ca să nu-și uite zilele, ci ca să stabilească ședințe cu Vineri, într-o zi de vineri. Chiar și pe o insulă pustie dacă vrei să pleci, trebuie cu programare.
Ce-am zis că vom face? Am uitat. Ce mai vrem să facem? Nu mai vrem.
Ședință încheiată cu succes, ne vedem data viitoare la aceeași oră.
Între timp, vecinul meu stă la soare, se uită pe stradă în jos și-n sus și râde cu cei ce vin și pleacă. Neștiind ce poate face ăstalalt închis în casă toată ziua. Ședințe! Dezînședințeze-se toate cu totul în veci de veci pururea!
(Scris după un meeting, așteptând un call. Miau.)