2009. Septembrie. Prima zi de muncă. Urma să trec de cealaltă parte a catedrei… în sfârșit.
Prin școală am trecut cu bine, liceu, facultate, niciun examen picat, la modulul psihopedagogic luasem toate examenele cu 10. La concursul de titularizare (de 4 ore) am mers cu mâinile în buzunare, am luat o notă de toată jena, dar peste 5, și cu care m-am clasat între primii… încât mi-am ales fix ce loc de muncă am vrut.
Și acum, ajuns primul în minunata școală, așteptam să-mi iau în primire slujba. Eram noul profesor de TIC. Mare realizare și pentru mine, dar mai ales pentru ei.
N-o fi cel mai plăcut lucru să te trezești pe la 5 ca să prinzi autobuzul la 6… dar eram hotărât că vreau să dau și eu ceva țării, care – vezi bine – cât a investit în mine în cei nu știu câți ani.
Nu știu dacă era frig că era dimineață prea tare sau că… betonul din holul lung al școlii… dar încercam să-mi încălzesc gândurile și să mă felicit că reușisem. Omul de serviciu, politicos, îmi dă un scaun. Aștept în continuare.
Apare. Aflu că e directoarea adjunctă a școlii, facem cunoștință. Dintr-o privire părea omul care știe despre ce e vorba, adică toate bune. Nu v-au anunțat de la Inspectorat? Nu m-au anunțat, ce să…? Nu mai avem postul, s-au redus orele, s-a schimbat opționalul cu unul de matematică… noi le-am transmis… trebuia să vă anunțe.
Am înțeles… să aveți o zi plăcută. Nu simțeam absolut nimic, nici regret, nici bucurie, doar că mi-era și cald și frig în același timp. Și peste toate astea, pășind spre poarta școlii, îmi revenea în gând privirea mustrătoare a unui profesor cu vază care îmi dăduse să semnez pentru locul de muncă, atunci când luându-l în ședința de repartizare de posturi am îndrăznit să-l întreb fin: Acum pot să fiu sigur că… e al meu?