Luam tramvaiul prin Oradea. Cumpăram un bilet prin geamul ăla mic, de multe ori fără să văd fața doamnei care lua banii și-mi dădea biletul. Și plecam în drumul meu. După mine, alții… și alții… și-apoi alții și alții. Fiecare către destinația lui.
Vânzătorul de bilete era singurul om care nu pleca.
Așa o fi fost și în ziua când Iona a plecat spre Tars. La ghișeu, plătea fiecare prețul călătoriei și lua corabia potrivită, plecând departe. Toți plecau, rămânea doar omul de la ghișeu. Sau poate că n-a fost așa… dar oricum… dacă te uiți într-o gară din timpul nostru: la fel – toți pleacă, vânzătorul rămâne.
Exact așa e profesorul. Stând la catedră, își ascultă fiecare elev, vrând să înțeleagă spre ce destinație l-ar putea îndruma. Și an după an, generații de elevi pleacă să-și colinde drumul vieții. La catedră, scriind ultimele notițe, cu băncile goale în față, rămâne doar profesorul.
Mă plimbam prin Oradea. Apoi aruncam biletul la coș. Nu s-a-ntâmplat niciodată ca, la final de călătorie, să mă gândesc la vânzătorul biletelor. Dar la final de zi, numărând câte bilete a dat și câte i-au rămas… cine știe dacă vânzătorul nu se gândea la fiecare dintre noi? Așa… un pic…
La asta mă gândeam acum, când punându-mi biblioteca în ordine, am ajuns la raftul cu cărți de informatică. La final de zi, am rămas cu prea multe bilete câștigătoare nevândute. Câte probleme de informatică aș fi vrut să le sădesc în mintea copiilor, destinându-i pentru ceva frumos. Dar până la urmă fiecare își alege drumul lui. Am dat, totuși, câteva bilete. Și mă gândesc la elevii mei deosebiți. Din când în când, după 10 ani, după 11 ani, după aproape 12 ani. Așa… un pic…