Am fost la magazin și am cumpărat și mere. Le-am ales cu grijă dintr-o lădiță. Găsești mereu și câte-un măr stricat. Îl lași acolo…
De la o vreme, celelalte mere, neavând cum să-l ocolească deplin, deși ar fi vrut (că te strici și tu, stând lângă un măr stricat)… au început să-l ia la rost: tu n-ai de gând să-ți găsești cumpărătorul? Ba da, zicea el, dar nu merg cu orice cumpărător, nu mă urc în orice pungă, plus că trebuie să fie la momentul potrivit. (Știau toate merele că glumește, știa și el. Dar ce să tot vorbească toată ziua?)
Și au tot plecat merele din lădiță. Mai erau vreo două-trei. Deja aveau loc să stea în colțurile lădiței și să cugete la viitor.
Vânzătorul cugeta și el: Dacă tot nu l-am aruncat până acum, l-oi arunca cu tot cu lădiță.
Iar naratorul (cunoscând gândurile tuturor) a zis că – râdem, glumim, dar – mărul stricat a fost cel mai longeviv. Rămas singur în lădiță, pe jumătate putred, era încă viu… când toate celelalte fuseseră deja mâncate și trimise în eternul canal al uitării.
E un dat: Viață lungă are numai ăla pe care nu-l poți înghiți.