Adorm cu cărțile lângă mine, e așa de bine.
Mă trezesc, mai stau tolănit și mai citesc câteva pagini.
Mă mut la calculator. Iau cartea cu mine. Cufundat în muncă uit să citesc măcar câteva pagini. Totuși mă simt bine să o știu lângă mine. Uneori apuc să-i fur câteva paragrafe.
Se face întuneric, că zilele-s tot mai scurte.
Mă întorc în camera în care dorm. Și continui să citesc. Sute de pagini în câteva zile. Într-o zi o să actualizez blog-ul cu reviews de cărți. În altă azi. Azi mai citesc ceva. Și tot așa.
Uit de ședințele eșuate, uit de micile cheltuieli, de taxele tot mai mari, uit că a trecut vara, uit de toate TODO listele împrăștiate peste tot, uit de toate promisiunile – îmi imaginez că nici nu mai există. Citesc.
Mai dau o pagină și-mi vine iar în cap ședința eșuată. Mai dau o pagină și-mi amintesc iar că trebuie să merg cu mașina la tinichigiu (că mi-am promis că o rezolv vara asta, … vara asta…). Mai citesc o pagină și mă-ntreb iar cât trebuie să strâng cureaua pentru taxele ce vor veni cu noua declarație unică. Mai citesc o pagină, mai bag un lemn în sobă… e vară din nou.
Citesc povești triste. Citesc despre oameni chinuiți în lagăre. Să fim serioși, noi suntem norocoși. Mă relaxează să constat ce bine o vom duce și când o vom duce cel mai rău. Telefonul tace. Cu zilele. Aruncă doar notificările obișnuite, ușor de prins sau de ignorat. Citesc.
Telefonul mă anunță că unul din ședința eșuată mi-a vizitat profilul de LinkedIn. Mda. În fine… încerc să mai citesc. Notificarea asta mi se plimbă prin cap ca un păduche. Ratez paragrafe, mai scap firul, dar citesc.
După 1500 de cărți citite lumea va arăta diferit. Sau cel puțin voi fi uitat tot… măcar ședința aia.