Când la programul din săptămâna de rugăciune pentru tineri nu vine niciunul dintre tineri e cam așa…
E ca o nuntă fără mire și mireasă. Ca un stadion fără spectatori. Ca un telefon fără baterie. Ca un foc fără căldură. Ca o mașină fără roți. Ca o carte fără pagini. Ca o bibliotecă fără cărți. Ca o pădure fără copaci.
Ca o școală fără elevi. Ca un tren fără vagoane. Ca o grădină fără flori. Ca o hartă fără drumuri. Ca un ceas fără limbi. Ca un meci fără minge. Ca un pod care nu duce nicăieri.
Ca o ploaie care nu udă. Ca un tablou fără culori. Ca o fântână secată. Ca o lanternă fără bec.
Ca o scrisoare fără cuvinte. Ca un cor fără voci. Ca o cheie fără ușă. Ca o bibliotecă digitală fără internet. Ca o masă fără mâncare.
Ca o scenă fără actori. Ca un concert anulat înainte să înceapă. Ca o alarmă care nu sună. Ca o oglindă în întuneric.
Ca o rețea socială fără utilizatori. Ca o invitație fără destinatar. Ca un maraton fără alergători. Ca un festival fără public. Ca o întrebare fără răspuns. Ca un cadou fără conținut.
Ca o ușă larg deschisă prin care nu intră nimeni.
Singurul succes apare dacă îi răstălmăcești scopul: nu era pentru tineri, era cu scopul să ne rugăm pentru ei (în lipsa lor). Atunci da, nu e un proiect eșuat, ci o reușită răsunătoare.
Mai rămâne de explicat cui se adresează textele scrise de copilași ca pentru copilași și cum sunt ele de efect fără a fi citite de copilași și auzite de copilași.
Am fost la Decathlon. Mi-am luat sac de dormit mai gros. Plec la munte. Revin peste o mie de ani. Decât levit și ușier, tot mai bine călugăr.