Știți bine că nu-mi plac câinii și că am o lungă listă cu fapte ale lor. Din toată Biblia, aș putea zice că făgăduința mea preferată e că pe Noul Pământ câinii nu vor fi (conform cu Apocalipsa 22:15). Deși mulți vor să-mi strice această credință, eu încă sper…
Dar chiar și așa (acum vă spun ceva nou): apreciez mai mult un câine care își îndeplinește rolul de a păzi o locuință sau un obiectiv, decât câinele care nu e apt decât pentru a fi podoabă și mândrie stăpânului.
Și accept că, vrând să dai o pildă, poți compara oamenii cu câinii. De regulă, când vrei să batjocorești pe cineva, îl compari cu acest animal cunoscut prin răutatea lui (căci chiar unii stăpâni ai lor te anunță încă înainte să le treci pragul despre răutatea lor). Ce nesuferiți sunt oamenii… care latră!
Și, la drept vorbind, de mai multe ori am tot vorbit despre acel câine care într-o noapte ploioasă nu și-a găsit nimic mai bun de făcut decât să fugă după roțile mașinilor vrând parcă să le muște. Jalnică slujbă auto-impusă.
Și, tot la drept vorbind, când încep să muște sau să se muște între ei, n-ai vrea să fii acolo. Nu degeaba ni se spune: „Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, luați seama să nu fiți nimiciți unii de alții.” (Galateni 5:15) Adică nu e nicio virtute să fii câine. Clar, niciuna.
Așadar, (pripindu-ne) am putea trage concluzia greșită: un câine bun e un câine care nu latră, nu mușcă, nu deranjează. Recunosc, e un progres că am început să mă întreb dacă nu cumva există și câini buni.
Faza e că mai este un text: „Toți păzitorii lui sunt orbi, fără pricepere; toți sunt niște câini muți, care nu pot să latre; aiurează, stau tolaniți și le place să doarmă.” (Isaia 56:10)
Aici e dată o pildă de luat în sens spiritual. Citești despre o lume pe care o cunoști, vrând să înveți ceva pentru suflet (o lume mai puțin vizibilă, poate).
Ce ar trebui să păzească păzitorii? Ce ai mai scump. Ce ai mai scump? Viața, poate. Dar unii și-au dat chiar și viața. Pentru ce? Pentru adevăr… Deci ce ai cel mai scump? Ce ar trebui să păzească păzitorii? Da, ai înțeles. Nu există ideal mai înalt.
Ce îți trebuie ca să-l poți păzi cum se cuvine? Conform textului… Vedere. Pricepere. Voce. Veghere.
Am avut un vis urât (acum scriu literatură, nu sunt profet). Se făcea că a fost un eșec. Am dat adevărul spre a fi păzit de inteligența artificială. Acest idol al neamurilor care nu vede, nu pricepe, nu veghează, dar din păcate are voce. O voce care ne ține predici, ne cântă cântări, ne dă sfaturi și mai nou… fabrică citate ale Spiritului Profeției. Atât de bine încât le primim, atât de bine încât abia dacă înțelegem că am fost amăgiți, atât de bine încât… și când ai înțeles ce s-a întâmplat – tinzi să îi dai dreptate. Să-l aperi, pe el, mincinosul. E creativ, ce-i drept și chiar seamănă cu adevărul!
Zicea cineva demult că există un neajuns al binelui: Răul poate fi bine făcut. Accidental uneori, cu intenție alteori. Dacă gardul casei nu e bun, într-o zi un câine se strecoară accidental în curtea ta. În altă zi, poate intra intenționat.
Imaginează-ți că un amic te trimite în orașul Cutare, la Strada Cutare, la numărul 67, pe partea stângă, unde vei găsi o clădire cu 3 etaje, verde, cu acoperiș roșu. Ai mers, nu ai găsit deloc așa ceva. Îl suni: iar el îți zice că ești un om care nu pricepe lucrurile. De fapt tu trebuia să înțelegi că există case cu trei etaje, că există case verzi și că există acoperișuri roșii, undeva prin lumea largă. Un citat cu ghilimele, cu nume de autor, titlu de carte, număr de pagină… e totuși o adresă care trebuie să existe. Chiar acolo unde l-ai trimis pe om.
Inteligența Artificială are o problemă: halucinează. Într-o zi mi-a dat o fermecător de ademenitoare listă cu evenimente care s-au întâmplat de ziua mea. Eram pregătit să mă laud cu acest mare noroc, când mi-a trecut prin cap să verific… Ei bine, omul care verifică… are surprize.
În visul meu urât (scriu literatură), am pus adevărul în paza inteligenței artificiale. Acest câine orb, fără pricepere. Și a început să aiureze… Și-mi venea să strig: De ce nu latri? De ce stai tolănit? De ce îți place să dormi?
Vom lăsa spărtura din gard deschisă? Vom lăsa cărțile și ne vom lăsa conduși de o minte străină? De o minte care aiurează? Dacă da, cum vom mai ști ce e adevăr și ce e contrafacere? Și care va fi sfârșitul unui astfel de început? Sau chiar nu mai contează nimic din ce contează?
Trăim timpuri interesante. Ne obișnuim cu neobișnuitul. Dar oprește-te un minut: Dacă în urmă cu 10 ani cineva ți-ar fi spus că vom ține în mână un text, că îl vom citi crezând că ne vorbește Domnul prin profeții Săi, și de fapt va fi o minte străină care a generat o contrafacere – în urmă cu 10 ani, ce ai fi zis? Ai fi zis: să ne ajute Domnul să zicem da și amin…? Sau ai fi zis: să ne păzească Domnul de un așa timp?
În urmă cu 10 ani ne temeam de „mâna străină” – acel element nedorit – strecurându-se accidental sau intenționat, vrând să strice textele sacre. Azi pericolul e mai mare. E „mintea străină” care halucinează pe orice subiect vrei. Și dacă vrei îți generează și imagini. Dacă vrei îi pune și voce. Convingătoare.
În visul meu urât (scriu literatură), am dat adevărul în grija minții străine. Și când i-am cerut socoteală, ne-a calmat spunând că n-a făcut nimic greșit, că doar erau vorbe bune și astea (chiar dacă nu le-au scris profeții), și că dacă tot sunt vorbe bune – înseamnă că sunt și sacre. Și n-a lătrat niciun câine. Inteligența a continuat să aiureze. Ne-am așezat tolăniți. Și am continuat să dormim.
Vocea șoptea ademenitor… Și nimeni nu mai știa ce Stă scris, pentru că… în această lume a minților înstrăinate… cititul era doar o poveste rămasă din alte timpuri.
De verificări nu era nevoie. De lătrat nu era voie.
Dar m-am trezit. Și apoi am avut un vis frumos. Nu, nu era vis. Era realitate. Oamenii au deschis Cartea și lumea s-a luminat.