… nu e bine să te frămânți. Niciodată. Adică, de ce? De ce ai face asta? Când poți să nu. Sau poate că e bine uneori, nu știu. Oricum…
Mă mai gândeam, în schimb, ce bine e să fii frământat. Adică să te lași frământat. Că nu ești decât lut în mâna Olarului. Și când nu te frămânți, dar te lași frământat…
… atunci te modelează. Așa cum vrea El.
Frumos.
Când mă frământ singur… nu fac decât să stric munca Lui. Dar când mă frământă El, nu știi niciodată ce drum frumos îți scoate în cale.
În plus, când mă frământ singur o fac cu stres, cu griji și îngrijorări, cu poveri pe care mi le pun în spate și refuz să le las jos. Dar când mă frământă El, o face cu calm, cu pace, cu drag, cu răbdare, cu măiestrie și cu dor.
Când mă frământ eu, mi se pare că văd ce trebuie să iasă și mă zbat spre acolo. Când mă frământă El, nu știu finalul, dar în tot procesul… văd mâna Lui. Și e atât de bine!
Da. Mâna pe care au străpuns-o frământările noastre, frământă inimă după inimă, făcând din noi vase de cinste pentru veșnicie. Și pentru Împărăție.