O lămâie uitată în frigider. 2018, cred. Toamnă târzie, dacă îmi amintesc bine. Singur pe-acasă de 2 ani, deja. Frig. Nici veverița nu mai apărea, o fi terminat de strâns nuci și s-o fi dus în cuibul ei. Nu știu niciodată unde e. Dar îmi place să nu știu. E un mister pe care-l protejez cu grijă.
Oare pot semăna lămâi? Am căutat repede pe YouTube, am găsit. Am făcut. A fost o plăcere să văd cum crește acea plantă firavă. O îngrijeam cum mă pricepeam. Și nu mă pricepeam deloc. Dar n-a murit. Sau n-a murit de tot.
Și au crescut. Nu le-am dat nume. Deși cu mintea de acum, poate aș face-o. Poate le-aș vorbi. Poate le-aș cânta. Erau colegii mei de cameră, de casă, de spațiu, de viață… până la urmă. Cred că la început au fost 3, dar unul a murit de tot. Ceilalți 2 au tot murit și au înviat. Așa… ca mine.
Și au tot crescut. Dar i-am cam neglijat. Ca pe geamul de la bucătărie pe care mi-am propus să-l vopsesc înainte de pandemie. Și nu s-a mai întâmplat. N-am mai verificat dacă vopseaua e expirată sau nu. Săptămâna asta într-o seară pur și simplu am cumpărat altă vopsea, mai ales că acum vreau culori, atunci aveam alb în cap și atât.
Dar au crescut. Înviind în fiecare dimineață. Ghiveciul le era mic. Din ce în ce mai mic. Evident. Au trecut ani de zile. Clar. Și i-am găsit acolo unde i-am lăsat. Se ofileau. Și trebuia să decid. Și am decis. I-am mutat în ghiveci mai mare. Și s-au dezvoltat fără să tot moară. Cel puțin încă o vreme… că le pusesem pământ special pentru ei și de data aia chiar am ținut să le răsplătesc răbdarea.
Ce n-am știut atunci e ce-mi gândeau lămâii stând în ghivecele mici și zbătându-se pentru un pic mai mult. Și, dacă vrei să știi, o plantă din asta când gândește așa… nu se gândește la un singur om… ci la toată omenirea. Nu știam atunci ce ziceau în gând lămâii mei, ce vorbeau îndreptându-se spre întreaga omenire. Nu știam ce dorințe secrete băteau în cuie nădăjduind să ni se întâmple.
Până li s-a împlinit gândul. Până m-am simțit înghesuit în propria lume. Cum a zis poetul „Eu sunt un monstru pentru voi / Urzind un dor de vremuri noi, / Și-n lumea voastră-abia încap…”.
Blestemul lămâilor mi s-a întors în cap atunci când luat fiind la ocazii, m-am înghesuit pe bancheta din spate, lângă alți doi oameni, în dreapta. Și rupeam cu genunchii scaunul celui din față și simțeam că amorțesc tot. Iar ăla, părea că se bucură de noua funcție de masaj a scaunului. Niciodată n-au trecut secundele mai încet și n-am urât mersul cu mașina mai tare.
Blestemul lămâilor ți se întoarce în cap (precum spuneam, întreaga omenire e atinsă) când urci în tramvai și nu poți respira, când pare că și pe tavan sunt agățați oameni care se-mping în tine.
Sau atunci când ți-ai cumpărat pantofi cu un număr mai mic, sperând că vor crește peste noapte. Și n-au crescut.
Blestemul lămâilor mei l-a atins și pe Iona (că funcționează și-n trecut), de s-a trezit bietul om ars de soare stând sub planta care s-a uscat. Nimeni nu scapă. Într-o zi îl simți și nu știi ce e. Acum știi, haha.
Dar poți scăpa de el. La munte. Acolo niciun blestem nu te ajunge. Da, o să merg la munte. Să fiu din nou punctul ăla mic dintr-o poză (pe care nu e nimeni să o facă), de lângă stâncile Cetăților Ponorului. Să privesc din nou de la balconul meu (v-am zis de fiecare dată că e al meu) spre cărarea uitată jos.
Poate o să întâlnesc din nou ceața aia dimineața, cu aerul umed și rece. Poate că o să treacă din nou acel mic ursuleț pufos peste cărarea mea, prin ceață la câțiva zeci de metri. Poate că voi găsi din nou ghebe crescute pe cărare lovite de primele raze ale soarelui. Și o să văd din nou copacul cu forme. Și pe domnul Iliescu zâmbind dintr-o piatră. Și pielea unui șarpe lăsată în urmă, aproape.
Și apoi, întors la mașină, la cort, obosit… o să citesc cartea. Ca o veșnică binecuvântare pe care o dă muntele.
Între timp lămâii mei, uitați în curte, prăfuiți de când mi-a muncit meșterul pe-aici. Și apoi spălați ușor de ultima ploaie… Cu ghivecele mari și murdărite de praful umed… o să-mi gândească altceva. Habar n-am ce. Dar o să gândească tuturor. Și numai dacă citești toate cărțile lumii o să știi câte au gândit. Haha. Dar cred că m-au și iertat.
Sigur m-au iertat.
Că toți îmi zic că trebuie să-i altoiesc, ca să rodească. Dar nu pot să fac asta. Nu pot să-i tai și să-i transform în altceva. N-ar mai fi ei. Și oricum, lămâi am destule. Prea multe. Da, într-o zi poate vor vrea să rodească sau vor putea. Cum am așteptat 8 ani, mai pot aștepta o mie. Până acum sunt în grafic…
Și poate că ei chiar asta vor. Să plec la munte. Când sunt plecat poate că și veverița culege nuci. Sau le ia gata culese din roabă, că încă nu m-am sinchisit să le mut în lădițe. Nu-mi plac nucile. Prefer lămâile. Nu-mi plac nici lămâile. Dar îmi plac lămâii. Mai mult decât nucii. Îmi plac și nucii. Sau nu știu. Poate nu-mi plac. Ce mi-ar plăcea? Gândesc prea mult. La munte e mai bine.
Da, plec la munte. Așa vor lămâii. Cred că speră că voi dormi în mașină. În felul ăsta, m-ar ajunge blestemul lor și la munte. Haha. Să mă trezesc noaptea împingând cu picioarele ca în desene animate în tabla mașinii. Cred că iau cortul.
O să fie cam frig. Dar merit(ă).