Poșta Română face grevă. În celelalte zile, coletele tale întârzie din alte motive.
Poșta Română face grevă. În celelalte zile, totul e o glumă din alte motive.
Dar e serios. Face grevă. Și pentru că nu e glumă… fix de aceea e cea mai bună glumă.
Dacă ar fi glumă, n-ar mai fi glumă.
Am mers într-o zi la Poștă, s-a întâmplat să nu pot evita… Nu era nicio coadă, am răsuflat ușurat. Am predat coletul de trimis și mă așteptam să dureze un minut înregistrarea lui. De unde! Butonează doamna, butonează… nimic. Apoi stă… Stau și eu… Nimic. Iară stă… Iară mai stau și eu… Și tot stăm așa, cu rândul, până când – cu nu știu ce simț de presimțire – doamna cred că își dă seama că sunt programator.
Și apoi, ca și cum eu aș fi de vină (sau dacă nu eu – toți cei ca mine), zice: Nu merge aplicația.
Am rămas cu o mutră neutră. M-am abținut de la a mă muta de pe un picior pe altul. Ca un cocostârc care n-are nicio problemă să stea minute în șir într-un singur picior… Și întrebându-mă ce ar trebui să zic, n-am găsit prin cap nimic – decât o privire de om prost: habar n-am. Cine v-a lucrat aici? (Oricum 1 – 0 pentru programatori.)
Iar doamna s-a uitat și ea cu aceeași privire, dar un pic mai ajunsă la destinație: știa acum că sunt la fel de prost ca programatorii care i-au făcut acea aplicație… și la fel de prost ca toți programatorii planetei.
Iar ea, trage de munca aia la birou și se enervează toată ziua, în timp ce noi butonăm aceeași tastatură în timp ce ascultăm muzică și mai navigăm aiurea pe tot felul de pagini.
Nedreptate! Clar. Așa a început greva.
Sau cine știe? Poate ca și ăla care făcea greva foamei mâncând în toate restaurantele… poate că fix acum o să-nceapă să curgă coletele dintr-un capăt de țară într-altul.
Eu încă văd revista aia de arheologie biblică, udă de la prima copertă până la ultima, ca o prăjitură însiropată… pe care am găsit-o într-o zi sub poartă. Așa i-a fost scris, să ajungă din Israel până în România în stare bună, în plic de plastic… dar care cumva, fix la mine acasă s-a spart la un capăt, cât să intre potopul din ziua aia torențială.
Iar eu habar n-aveam de ploaie, că stăteam la birou, butonam o tastatură, ascultând muzică… scriind aplicații. Am găsit-o, când a ieșit soarele și am ieșit la o plimbare prin curte.
Oare doamna aia mi-o fi rupt plicul? :)) (Acum e 1 – 1, zice…)