Fără să exagerez, lucrurile s-au întâmplat așa:
Aseară când m-am întors de la cumpărături, parchez mașina la mine în sat, mă dau jos și plec să deschid poarta. Drumul e strâmt lângă casa mea. Văd un șobolan mort pe drum. Mort, dar frumos. Adică întreg. Atât de frumos cât poate fi un șobolan pântecos. E mai frumos mort decât viu. Întotdeauna.
Băi, mă gândesc: nu e bine. Că autobuzul pe care l-am depășit prin sat (adică m-a lăsat el, politicos), fix acum o să treacă pe-aci. Și fug în curte, deschid poarta. Aud ceva… un sunet de șobolan mort care crapă sub roțile unui autobuz. Cred că s-a auzit destul de tare dacă sunetul s-a distins de sunetul motorului acestuia. Clar. În fine. Nu mai era așa de frumos după…
Azi, ca un șobolan, nu prea am ieșit din casă. Nici muzică n-am apucat să ascult. M-am luat cu lucrul. În playlist-ul din mintea mea auzeam pe repeat doar un sunet. Ăla pe care-l învățasem cu o seară înainte: șobolan călcat.
Dar ziua de muncă a trecut și mi-am făcut din nou ocazie de mers la Beiuș. Scot mașina din curte. Mă dau jos din ea să închid poarta când: zzzzzzzzzzzzzzzzzzâââââââccccccc, zzzzââââââââc! un sunet de pasăre prinsă în culmea supărării. Mă uit în toate părțile: nimic. Zââââcccccc! Fix atunci am văzut tragedia: un șobolan urla de sub roata mea din față, din stânga. Ce fac amu? Cred că l-am prins fix pe coadă.
Fug, închid poarta, mă urc în mașină… dau cu spatele cât să iasă… dac-o vrea. Și apoi plec.
Nimeresc la magazin, tot cam ca aseară… pe la ora 22 vin așa oamenii la magazin non-stop. Fix oamenii ăia care n-au avut vreme de shopping toată ziua, că nu cred că vin pentru că le plac prețurile un pic mai mari. Și-acum uită-te la coada de oameni stând la casă, așteptând cu toții momentul potrivit când să scape și să ajungă în sfârșit acasă.
Ajunge un țăran la casă. Cred că era și flămând. A cumpărat jumătate de magazin, l-a înghesuit produs cu produs în plasa pe care scria Penny, magazinul fiind Profi… în fine… un țăran adevărat. 117 lei, zice fata… iar ăsta începe și caută: buzunarul din stânga, buzunarul din dreapta, buzunarul din față, buzunarul mic din stânga al gentuței, buzunarul mic din dreapta… apoi buzunarul mare din mijloc… când zice: portofelul… e la mașină. Dar țăranul politicos, după ce promite scurt că revine în 5 minute, arată binevoitor către plasa Penny: las asta aici. Ca și cum toată lumea se aștepta să plece cu ea…
În fine… nu știu ce au făcut oamenii în alea 5 minute.
Ajuns din nou la magazin cu portofelul și apoi din nou la mașină cu plasa… a vrut să repare fapta amintindu-și că mai e un magazin non-stop tot aproape. Și mai avea o plasă Penny. Și acum avea și portofelul.
A luat ceva, mai puține de data asta, cât să(-și) demonstreze că se poate. Dacă vrei, se poate. Și ajunge la casă, pune coșul, doamna începe să scoată produsele, iar ăsta preventiv pune mâna pe buzunarul stâng. Apoi pe buzunarul drept. Apoi se uită în gentuță în buzunarul din stânga mic, apoi în cel din dreapta mic, apoi în cel mare din mijloc. Și ca și când doamna ar ști despre ce e vorba zice: Portofelul!
E un progres să zici parola înainte să ți se ceară. Nu apucase doamna să zică cât costă…
Dar într-un moment de profundă iluminare, țăranul își amintește de buzunarul hanoracului. Ăla mare, continuu, din stânga până în dreapta. Oh, e aici!
Nu vă spun cum am reușit să aflu povestea lui din două magazine. Oricum, promit că s-a întâmplat fix așa, azi pe la 22.
Iar când am ajuns acasă, am parcat mașina… și am încercat să-mi dau seama dacă pata de blană de pe asfalt înseamnă unul sau doi șobolani. Și promit că n-am deslușit taina. Că nici nu mai știu ce vreau să-mi amintesc mâine: cum l-am călcat și n-a mai scăpat sau cum a scăpat doar cu coada strivită.
Că sigur o să prefer să-mi amintesc povestea șobolanului, decât povestea portofelului. Așa ceva mai rar.