Caniculă, caniculă, caniculă. O zi cu apă la rețea, două nu. Sâmbătă urma să fie fără.
Vineri am avut o zi plină de ședințe și call-uri. Ședința de dimineață, apoi am făcut un deploy de frontend la CLMS (Copernicus Land Monitoring Service) și apoi ședința 1, ședința 2, call 1, call 2, call 3 până am răgușit. Zilele astea, pe lângă CLMS, lucrez și la noul site Copernicus InSitu (cel vechi e implementat în mare parte tot de mine).
Primul gând era să rămân pe sabat acasă, dar n-am mai rezistat. Am un principiu: când încep să-mi pierd răbdarea cu oamenii, e semn că trebuie să iau pauză, mai mică, mai mare, sau chiar vacanță. După caz. Că nu e nicio neprihănire în a-ți vărsa frustrările și oboseala din munca zilelor, în odihna de sabat a fraților, când poți ușor să pui frână din timp și să încerci să fii ceva mai cumpătat și în privința muncilor.
Sau n-ai văzut ce muncit poate ajunge un om care nu s-a mai oprit din muncit? Mai ia pauză, frate.
Simțeam nevoia acută de o mică pauză, deci. Așa că… m-am furișat dintre oameni și am fugit la munte. De pe drum, i-am anunțat pe ai mei că plec la munte… și dus am fost. (poza asta le-am dat-o de pe drum)
În Glăvoi, lume multă. Am parcat în același loc în care am pus mașina mereu. Cumva, nu râvnește nimeni la el. Am făcut o plimbare până în poiana Ponor.
acolo la izbucul opus am stat și mâncam semințe de dovleac.
Gândul a fost: stau aci, o să vină niște oameni care o să caute izbucul opus (cel în care tot râul care trece prin poiană intră în pământ subit) și o să-i întreb dacă au văzut celălalt izbuc – de unde iese râul. Cel mai probabil nu l-au văzut, așa că o să merg cu ei, să le arat. Și uite așa, îmi fac colegi de trasee, că nu te ajută așa mult o hartă sau o aplicație cât te ajută un om care s-a tot dus pe-acolo.
Fix așa, după câteva minute, 2 domni și o doamnă veneau pe marginea râului. Doamna mai înainte tot căutând. Când s-a apropiat, am salutat și i-am arătat: aici e! La 5 metri de mine era izbucul căutat. I-a chemat și pe ceilalți doi. Și fix așa… nu știau de izbucul Ponor, l-am vizitat și au vrut să ne plimbăm și în ziua următoare. Am stabilit o oră și un loc… continuarea dimineața. M-am întors în Glăvoi și am dormit în mașină, ca de obicei.
Am reușit. Nu mai sunt singur la munte pe traseu. Oricum n-am fost singur niciodată (cine știe câți îngeri vin să se delecteze cu așa priveliști pământene), dar mă refer că de data asta m-am plimbat alături de alți oameni. A fost frumos.
Așa arată apusul de soare al unui sabat binecuvântat, cum zice cântarea – Printre munți și dealuri simt pe Dumnezeu. Ei bine, două sunt momentele importante din viața omului: 1 – când învață să cânte cântarea asta și 2 – când descoperă cât de adevărată e. Mi-aș dori ca frații mei să guste din când în când o așa bucurie. A fost, de asemenea, o plăcere să întâlnești oameni cu care să poți purta discuții pe un ton amical, ca și cum am fi de pe aceeași planetă un pic mai bună decât asta de toate zilele, dogorită de soare și muncită în tot chipul.
Într-un fel, am simțit o ușoară rușine că am fugit așa dintre oameni, ca Iona, dar… pe de altă parte trebuie să recunosc că nu îmi pare deloc rău. Mă iertați, dacă vreți, dar sabatul meu a început așa:
