Amicii mei despre care vă spuneam s-au dus la Cabana Cetățile Ponorului unde erau cazați. Iar eu am citit la umbra bradului câteva ore bune.
Ne-am reîntâlnit pe la 16:30 pentru o mică plimbare. Știam eu că nu e deloc greu să mergi până la Pietrele Galbenei. Mai fusesem o dată recent.
În aplicație zicea 15 minute și urcare de 100 de metri. Dar acel 15 minute era de fapt de la poteca principală… iar noi până acolo mai aveam vreo 2 km sau așa ceva. Deci, după o matematică rapidă am concluzionat că urcăm 100 de metri și facem vreo 3 km… și peste o oră vom fi acolo.
(Aici am greșit că de fapt urcarea de 100 de metri era… evident doar pentru ultimele 15 minute. Dar acest detaliu l-am descoperit târziu și l-am păstrat în mintea mea… urma să-l simțim cu picioarele…)
Ne-am lovit din primele minute de o urcare care nu se mai termina. Eram deja obosiți. Poteca nu era grea, era doar uscată, era timp călduros și nici nu mai avea farmecul pe care-l are un traseu nou. Și eram obosiți, iar ei se grăbeau să ajungă înapoi la cabană pentru cină.
Așa că am urcat și am urcat. Mă mai întrebau din când în când: mai este mult? mai urcăm mult? Iar eu ziceam: trebuie să fie gata urcarea… sigur am urcat cei 100 de metri deja. Dar nu mai știu precis… când am venit eu era dimineață răcoroasă și eu odihnit.
În fine… am văzut pe urmă în Strava: am urcat în total 244 metri, adică mult mai mult decât se urcă la Cetățile Ponorului.
La final am făcut una sau două poze rapide… și am întors. În grabă mare să ajungă și ei la timp.
Omul nostru de 80 de ani deși n-a venit tot drumul până la pietre, a ținut pasul cu noi la coborâre, nu s-a plâns deloc, iar la final când îmi mulțumeau pentru pașii făcuți împreună, mi-a zis simplu din toată inima: Dumnezeu să te binecuvânteze.
La mașină, am mâncat, am așteptat să treacă Sabatul, am tot citit… și sâmbătă seara fiind deja rupt de oboseală am decis să dorm acasă la mine în pat. Planul era să mă întorc luni dimineață… dar mi se termina bateria în brățara fitness, apă în Glăvoi nu prea curgea bine la izvor, duminică urma să fie zi ploioasă în Padiș… și am vrut și eu un duș ca tot omul. Picioarele erau numai bune de ținut sub birou pentru încă o săptămână de lucru.
Am ajuns acasă pe la 22:30, am descărcat poze etc, iar dimineața următoare eram gata pentru a-mi continua sejurul planificat și planificabil. Printre munți și dealuri…