Duldy n-a avut atâtea vacanțe, că n-a făcut atâta școală. Vacanțele îi erau necesare pentru a-și odihni ființa obosită de truda statului în bănci. Cu învățatul nu se obosea. Dar statul în bancă te omoară.
Țâcă, însă, se străduia. A început el mai multe facultăți, ca să-și descopere elementul. Și de voie și de nevoie în vacanțe muncea. Dar muncea, frate, nimic de zis.
În fiecare vacanță muncea în altă parte, că după ce-ți muncea ceva, abia așteptai să scapi de el. Dar nu e că n-ar fi vrut, ci mintea lui nu putea să se concentreze pe ce avea de făcut. Și mai avea mâna legată de telefon.
Din nou vacanță, din nou Țâcă muncește. Țâcă nu fuge de muncă, munca fuge de el. Dar el după ea, și tot așa. Despre oameni ca el se spune: bun loc de muncă a prins!
Țâcă, ocupă-te tu de mașina asta, bine? Bine. Are ceva la roata din spate. Mă ocup. Bine. Bine.
A muncit, a făcut cum a știut el mai bine, o soluție chiar creativă, dar n-a fost foarte atent chiar la final. Oricum, clientul mulțumit, i-a plătit, și-a luat mașina și a plecat. Țâcă a rămas cu ochii în telefon, o mică pauză bine-meritată.
Nu trec 5 minute și vine șeful: ce făcuși, măi, Țâcă? Ce să fac? Tu nu văzuși știrea? Ce să văd? I-a sărit roata, măi, i-a sărit roata!
Dintre câți oameni am cunoscut, niciunul nu rata fix obiectivul principal așa cum îl rata Țâcă. Orice detaliu minor era tratat cu respect și dăruire, însă tocmai esența muncii reușea să o facă pe dos sau să o uite nefăcută. Unde muncește Țâcă, e din ce în ce mai multă muncă de făcut! Sau mai bine zis: de desfăcut. Fugiți!