La școală așa era. Nu că erau chiar proști, dar zona aia a clasei aduna pe cei mai puși pe făcut prostii. După câțiva ani, copiii au crescut și te aștepți să-i întâlnești și azi din loc în loc… că, asta e, fiecare copil e un destin.
Problema e că, vorbind cantitativ, nu poți să nu observi că ultimii ani ne-au răsturnat grămezi de proști din ultima bancă. Fruntași la tot felul de năzdrăvănii, dar codași la orice urmă de logică și bun simț. Cine i-a crescut așa? Cine i-a prostit? Habar n-ai. Te-ai trezit cu ei, mândri că sunt așa cum sunt.
Proștii din ultima bancă sunt acum pe aproape toate băncile.
Ei sunt maeștri în răspândirea informațiilor neverificate și neverificabile, guralivi pe orice subiect, convinși de propria prostie pe care o cred mare deșteptăciune.
Ei n-au nevoie de cărți. N-au avut nevoie niciodată. Puterea lor stă în gălăgie. Multă gălăgie. Ei își sunt lor înșile ADEVĂR și metal prețios. În ochii proprii ei sunt definiția tuturor calităților pe care le-a avut umanitatea cândva.
Nu poți să-i contrazici, pentru că în lumea prostiei nu există argumente. Poți doar să-i ocolești. Pe asta s-o crezi tu! Nu prea mai poți. Că s-au înmulțit ca buruienile și au crescut ca Făt-Frumos – ce combinație ratată!
Proștii din ultima bancă sunt noua pandemie. Se viralizează prin tot ce se viralizează… Și vor să ne tragă pe toți înapoi. Înapoi la turul doi, la cai și la oi și la alte… vai de noi.
Scăpare mai bună, avem pe Lună. Sau când am plecat… pe cealaltă parte… a Pământului plat.