Dacă te informezi, așa cum obișnuiești, din surse foarte credibile, știi deja că ziua are doar 16 ore, nu 24 cum avea până în 2018.
Și, da, cea mai mare minune a acestui mileniu e că toate ceasurile pe care le purtai pe mână sau zăceau pe vreun perete cu păianjeni în casă au înțeles schimbarea timpului și s-au ajustat din mers. Adică ele tot 24 de ore îți arată – cu ceasul mai scurt, minutul mai scurt și secunda mai scurtă, evident. E clar că ceasul e un mic idol, un zeu de fapt, care știe, simte și transmite mai departe mersul timpului.
S-a scurtat deci ziua, și de ani de zile am simțit-o ca o povară greu de dus. Toată munca de o zi, trebuia făcută, într-o zi scurtată… și nici paie nu-ți mai dădeau, ca înainte de Exod.
Am dus-o așa ani de zile. Greu, frate!
Până azi. Stând așa pe scaun la birou: băi, parcă s-a mai și lungit oleacă. Când colo ce să vezi: o notificare pe telefon îmi confirmă! S-a lungit ziua.
Merg prin oraș, în fața mea o mașină scoate fum negru la un semafor. Frate, ne omoară! Dar, frate, oameni ca ăștia contribuie la poluare, la schimbările climatice și deci… la lungirea zilei!
Trăim mai puține zile, dar din ce în ce mai lungi. Se simte.
Ca și când stai înghesuit pe bancheta din spate și după ce împingi cu genunchii în scaunul nesimțitului din față… de ți se pare că acum-apoi se rupe scaunul… dintr-o tresărire oarecum mai degrabă aleatorie decât voită – omul nostru își mută scaunul 2 cm în față și tu ai impresia că universul s-a dublat.
1.33 milisecunde pe secol. Încet încet primit ziua mare înapoi! Dar deja se simte.