Ultima care mi-a plăcut cel mai mult. O pun în playlist pe repeat. Scot din ea ca dintr-un izvor tot binele din lume. Când hidroforul trage aer, îl scot din priză. Apoi mai scot cu găleata, cu cârligul… o vreme.
Când a secat de tot, revin în prezent. E puțin disconfort, dar mă obișnuiesc.
Oricum, nimic nu e bătut în cuie. În lumea mea interioară pot să stau agățat și într-o clipă care nu mi s-a-ntâmplat. În aia cu faraoni, cu popor prin pustie, cu apă ieșind din stâncă. Trăiesc clipa. Te înviorezi când vezi un popor întreg bând apă din stâncă (mă înviorez acum, când trecem prin cea mai rea secetă din ultimii 140 de ani). Trăiesc clipa care-mi face bine. Nu întotdeauna. Uneori o trăiesc pe aia care mă pedepsește, ca și cum suportând cu răbdare aș plăti cuiva ceva – când de fapt nu-i mai pasă nimănui. Acea clipă e plecată de mult spre a nu mai fi chemată niciodată înapoi.
Sau pot să mă agăț într-o clipă pe care urmează s-o trăiesc. Stau cocoțat pe ea ca pe un vagon al unui tren ce vine din viitor spre noi. Văd oamenii morți înviind, apoi întinerind, apoi plecând la grădi. Zic și eu cu voce de copil: Vreau la grădi!
Îmi imaginez că aș putea crea un întreg set de lecții de desen pe YouTube care să înceapă cu aceeași voce de copil în infinite variațiuni: Vreeau… vreeaaaau… la grădi. Și-mi imaginez cum oamenii ar aștepta un episod viitor cu creionul în mână.
Dar trenul a ajuns în stație și stația se numește acum. Cobor repede până nu pleacă cu mine în alte epoci. Am totuși și ceva treabă. Acum.
Acest acum însă nu mă cere prezent în cantitate maximă. Uneori pot să-l înșel. Îi las un pic din mine și e mulțumit. Sunt plecat cu treburi și-n trecut și-n viitor, iar acest acum e indiferent cu partea din mine rămasă la post. Când mă completez la loc nu-mi dă nimic în plus. Când plec de tot s-ar putea să nu observe. E doar în mintea mea că datorez ceva și acestei clipe. Poate că nu datorez niciunei clipe nimic. Că nici ea mie. Ce-mi datorează o clipă din veșnicie? Nimic.
Clădesc lumi interioare în care oamenii desenează, cântă, se joacă, se plimbă, povestesc. Inventez clipe dintr-un timp imaginar. Și trăiesc clipa. Acea clipă care nu există. Până când mă surprinde existând. Ideal ar fi să existăm amândoi. Clipa fără mine, deși cu nimic mai săracă, n-ar avea pe cine să surprindă (aici greșesc, probabil). Iar lumile mele interioare, oricâte clipe inventate ar colecționa, n-ar avea cu cine să rimeze – îl lipsa unei clipe prezente – reale.
Dar cum clipa nu datorează nimic lumilor mele, a venit și a plecat. E însă ultima care mi-a plăcut cel mai mult. O pun în playlist pe repeat. Scot din ea ca dintr-un izvor tot binele din lume. Când… … revin în prezent. E din nou acum. Acel acum care nu mă sărăcește cu nimic. Doar admiră un nou tablou așezat în cămara cu amintiri a inimii mele.