Citeam într-o carte (nu zic titlul, e secret, plus că redau ideea așa în mare cum mi-o amintesc) că dacă porți într-o zi o monedă ascunsă în mână, de care știi numai tu… creezi în jurul tău o atmosferă super amuzantă în care tu ești cel misterios. Asta în prima fază, pentru că n-ai învățat să te porți ca și cum nimic n-ai ascunde.
La nivelul doi, aceeași monedă o ascunzi în buzunarul cuiva, fără să te prindă. E un exercițiu bun ca să-ți reglezi emoțiile, să înveți să ți le stăpânești.
M-am trezit că, după 10 ani de stat singur la casa mea, am nevoia de a împrospăta felul în care fac unele lucruri sau pur și simplu să înlocuiesc obiecte etc. Și mi-am dat seama din senin că pot face și fără să anunț tot. La noi în familie, fiecare când își ia ceva sau schimbă ceva, zice: uitați asta și asta…
Și-am început să schimb lucruri și să fac unele lucruri. Și le țin pentru mine amuzându-mă săptămâni la rând, până când (nu știi niciodată cine) observă.
Și, da, am secrete (mici, ce-i drept) pe care le port în mine și cu mine. Unele sunt bătătoare la ochi și totuși trec neobservate. Fiecare zi e o mică victorie: secretul e încă secret, haha.
Și intru la magazin să iau fructe și pășesc ca un magician pe scenă, nu știe nimeni când m-am transformat și nici de ce. Zâmbesc în te miri ce momente, doar numărând încă câțiva oameni prea prinși cu clipa prezentă ca să observe vreo diferență între ea și toate celelalte anterioare.
Secretul e secret. În rest, îi potopesc pe oameni cu alte mii de detalii neinteresante, ce n-ar avea niciun rost amintite, dar ajută. Zâmbesc, i-am derutat din nou. Secretul e secret. Haha.
Rutină? Gata cu ea. În orice zi poți cumpăra ceva, poți începe un mic proiect, poți să-ți dai o provocare în sinea ta… și să o ții pentru tine. Apoi să umbli printre oameni lăsând în urmă curiozitate. Poate e doar în capul tău, poate că oamenii rămân la fel de înlemniți, dar ce mai contează?
Parchezi mașina în parcarea magazinului în cel mai îndepărtat punct posibil de intrare, te dai tacticos jos din ea, îi închizi ușile, le verifici de două ori, apoi pășești ca omul care ar avea zece vieți de trăit. La cel mai mic semn că un copil neatent s-ar izbi de tine, tu deja ești cu trei pași înaintea lui făcându-i loc politicos și privindu-l zâmbitor de acolo de sus de la etaj. Copilul rămâne cu privirea după tine. În magazin verifici ce coș iei, cu posibilitatea imediată să-l schimbi cu altul fără pete în el – așa, ca și cum ai fi singurul client. Și-ți imaginezi că într-o zi un altul poate fi prins de aceeași vrajă.
Și-apoi începi să elimini din detaliile neinteresante. Acele răspunsuri pe care le dai la întrebări care nu ți se pun, cum ar fi Ce ai mai făcut ieri? Sau în ultimele ore? Sau în ultimul minut, haha. Descoperi că munceai degeaba, oamenii oricum au deja destule de purtat. Iar secretele n-au nevoie de nicio ascunzătoare. De fapt, sunt atât de mici încât dacă ți le-ai povesti – oamenii ar căsca și abia ar aștepta să schimbe subiectul.
Și poți descoperi că de fapt, păstrai un mic secret – doar ca să ți se pară că e… mare. Iar în lumea noastră îndesată cu lucruri cu adevărat mari, nimic din ce poți imagina, înfăptui, cugeta sau acționa… nu poate deveni mai mult decât un fir de praf de pe cartea din bibliotecă – cumpărată într-o zi când îți imaginai că vei prinde și clipa când o vei citi.