Cugetam azi în timp ce lucram ceva în grădină.
Dacă ai avea ceva de vânzare. Cine hotărăște prețul? Omul care oferă puțin sau cel care oferă mai mult? E clar. Vinzi la cine oferă mai mult. Iar prețul e dat de cea mai avantajoasă ofertă pentru cel ce vinde.
Dacă e o chitară de vândut, nu o vei da celui care n-are trebuință de ea și care ar zice că valorează 5 lei. Ci o vei da celui care dă 700 de lei, care vede valoarea ei reală.
De ce ar fi cu omul altfel? Care e prețul lui? Diavolul cumpără vieți pe nimic. Dumnezeu a dat totul pentru a răscumpăra vieți de oameni. Care e deci prețul real al oricărui om? Evident: infinit.
Vei zice că nu e chiar așa: de fapt prețurile se obțin făcând o medie… Poate unul oferă 200 lei pe o chitară, altul 700, iar cei mai mulți vreo 600. Prețul de piață ar fi undeva pe la mijloc, să zicem. Și e drept și asta.
Dar tocmai aici e partea frumoasă. Că orice medie faci, 0 și infinit… dă tot infinit. Deci infinit nu e prețul maxim pentru o viață de om, ci e și prețul mediu, dacă vrei să zici așa.
Cum au ajuns, totuși oamenii să se vândă pe nimicuri? Și cum am ajuns să vedem în cei de lângă noi altceva decât valori infinite? Minciună, nebunie și orbire.
Perspectiva aceasta, desigur, e exclusiv creștină. Numai un creștin poate să vadă într-un bețiv căzut în șanț, o viață pentru care s-a plătit infinit. Poate să vadă… sau vede? Și-n gândul meu am ajuns la cea mai grea întrebare: dacă există un singur om în care nu vezi valoare infinită, te mai poți numi creștin? Sau lumina din ochii tăi s-a transformat deja în întuneric?
Asta, ce-i drept, nu te face să aprobi umblarea rea a tuturor oamenilor. E vorba de potențial, e vorba despre ce pot ei deveni. O realitate peste care nu poți trece creștin fiind decât dacă te otrăvește cel rău cu puțină minciună, nebunie, orbire.
Și mi-a mai venit gândul acesta: creștin fiind poți să rămâi demn în locul tău, chiar și când oamenii nu văd nicio valoare în viața ta. S-a-ntâmplat mereu în istorie. Asta nu e decât prostia lor, lipsa lor de perspectivă. Tu știi că ai fost cumpărat cu un preț infinit și nimic și nimeni nu poate schimba această realitate veșnică privind valoarea sufletului tău.
Aveam la mine o cărticică, din top 5 cărți pe care le ador. Și ceva bani, primisem salariul de curând. Ieșeam de la frizerie (trebuie să fi fost asta câțiva ani în urmă, clar), în oraș. Puzderie de oameni la terase. Decor obișnuit. Dar ceva mi-a răpit pe loc bucuria și m-a făcut să mă simt prost din cap până în picioare, căci am simțit-o ca o nedreptate strigătoare la cer.
Un bătrân, căuta în tăcere într-un coș de gunoi… ceva, orice… poate să-și potolească foamea, nu știu. Nu cerea nimănui nimic. Nici nu i-am văzut fața, nu l-aș mai recunoaște. Era foarte concentrat pe munca lui, fără să privească în jur. Și mult prea obișnuit cu realitatea vieții, încât să mai privească în sus.
Și-am simțit că dacă l-aș ocoli, toate definițiile și credințele din capul meu s-ar da peste cap și nu mi-ar rămâne decât goană după vânt. Căci chiar așa: poți accepta că doar atât valorează un om? Și dacă o faci, ce demnitate umană ai mai avea? Ce fel de om ai putea spera să mai devii?
Ceva-mi spunea că nu-s mai bun decât el cu nimic, doar că dintr-un noroc binecuvântat, eu eram spectatorul lui și nu invers. Totul s-a întâmplat în câteva secunde. Gândul venit de sus mi-a zis că n-ar fi rău să mă prefac pentru două secunde că sunt înger. Am apărut lângă el, l-am ajutat cu ce am putut, i-am dat și cărticica și am dispărut înainte să-nțeleagă ceva.
Dacă a citit-o a înțeles. Mi-a rămas doar nedumerirea aceasta: când voi putea să transmit mesajul cărții exclusiv prin ceea ce sunt? Oare faptul că trebuie să adaug o carte de dat lângă un bine pe care încerc să-l fac, pentru că altfel omul n-ar înțelege tot… nu e chiar acesta un lucru care mă judecă? Nu e chiar dovada în sine că mai am mult de mers pe cale până la ținta propusă?
Și dacă atât timp îmi ia o lecție simplă… cât timp îmi vor lua celelalte care urmează? Nu știu.
Ce știu e că există Cineva care atunci când privește spre tine nu-ți trebuie nimic mai mult ca să înțelegi cine ești, al cui ești și cât valorezi. Și mai cred că dacă ai reuși măcar o dată să-ntâlnești acea privire, nu vei putea decât să o răspândești fără nicio excepție spre toți oamenii pe care îi vei mai întâlni cândva.
Poate că în acea zi, un înger se prefăcea că are nevoie de noi, doar ca să ne oprească goana după gunoaiele lumii. Și să ne învețe lecții simple.