Cred că fiecare om care se naște pe pământ se trezește cu gândul că a nimerit pe o planetă bună.
Și cu cât ești mai favorizat, cu atât reușești să rămâi cu acel gând chiar ani de zile.
Până într-o zi când îți dai seama că optimismul tău era clădit pe o ficțiune, ca să nu zicem minciună gogonată. Nu ai avut niciun noroc când te-ai născut, ci dimpotrivă – cumplitul ghinion să apari pe singura planetă din univers afectată de păcat și blestem.
Și cred că fiecare om are o zi când se trezește la această realitate, pe care înainte, cumva – în inocența lui – reușișe să o ignore. Pentru mine acea zi a fost 11 septembrie 2001. Îmi amintesc și acum la fel de proaspăt, cum au venit veștile. Ne-au căutat acasă, oriunde eram. Lumea s-a schimbat.
Acea lume pe care încă nici n-apucasem s-o cunosc. Că nici în ziua de azi nu știu mare lucru despre New York. Cu cât mai puțin atunci… Dar acolo și atunci lumea s-a schimbat. Înainte era bună. Apoi a fost rea. Tot mai rea.
Am descoperit atunci și piesa Only time cântată de Enya. Nu știu dacă așa trebuia să fie, dar pentru mine a devenit un imn sumbru al schimbărilor, ceva ce pierzi înainte să ai, ceva ce se scufundă înainte să plutească, al lumânărilor care se sting înainte să le vezi arzând. O poveste ce se întâmpla atât de departe, totuși, într-un tărâm atât de necunoscut. Și totuși, o realitate care se petrecea în fiecare dintre noi. Undeva atât de adânc în noi.
Și peste tot se auzea: The world will never be the same. (Lumea nu va mai fi niciodată aceeași.) Numai timpul urma să dea un răspuns mai bun. Dar știam cu toții că l-a dat deja. Trăim pe singura planetă care va fi aruncată la gunoi.