Luăm câte o față pentru fiecare expresie pe care o transmitem. Bucurie, surpriză, mânie etc. Fiecare stare cu fața ei. Dar e o față cu care poți să exprimi multe multe stări.
Te uiți așa la un punct imaginar aflat la două pălmi și jumătate dincolo de cel care-ți vorbește. Te uiți fără nicio încordare, fără să schițezi vreo expresie anume. Ca și cum te-ai uita la un ecran pe care tocmai s-a pornit un screensaver ale cărui detalii nu te interesează deloc. Fața asta înveți la școală să o porți… ca să zică proful că ești copil cuminte.
Fața asta s-ar putea numi în multe feluri. E universală. S-ar putea numi:
- Bă, nu cred că ai început iar povestea aia.
- Aș schimba subiectul. Dar mai bine schimb interlocutorul.
- Oare cât o fi ceasul? Nu mai contează. Oricum trecură câteva secole.
- Habar n-am despre ce vorbești. Dacă m-ar interesa subiectul, aș pune întrebări. Dar nu e cazul.
- Am un coș de gunoi pregătit în care să arunc toată argumentația ta. Dar sunt politicos, aștept să o termini de prezentat.
- Mai știi peretele ăla cu care jucai tenis? Dacă peretele ăla ar putea vorbi… n-ar mai fi nevoie de mine. De 10 minute nu fac decât să clipesc, iar tu ești la fel de entuziasmat. E clar pentru toată lumea că sunt de acord cu tot ce zici, aceasta fiind și singura opțiune pe care mi-o lași. Nu mă obosesc. Sper să obosești tu, totuși.
- N-am dat din cap aprobator. Am ațipit un milimetru de secundă.
- Dacă tu chiar crezi că o să rețin acum pe loc toate detaliile… asta e. Oricum o să te întreb din nou, fix atunci când am nevoie să știu. La sensul giratoriu am vrut să-ți scurtez drumul… dar tu nu… că vrei pe autostradă. Bine. Dă-i înainte 50 de km.
Și tu cu fața asta pe față te gândești la ale tale. Iar el o dă înainte cu povestea lui. Ca omul care și-a uitat copilul la grădiniță, dar încă n-a aflat… Trăiește-ți clipa, omule! Trăiește-o. Că și pentru mine… veșnicia a și început deja.