Mă crucesc când aud idei de genul: credincios a fost David când a pus mâna pe praștie, dar vai de el când a ajuns să se folosească de sabia lui Goliat. Adică, praștia e arma luminii, sabia e armă lumească sau știu eu cum.
O astfel de explicație îți iese când nu citești textul biblic sau îl citești și îl strâmbi ca să potrivească cu un mesaj pe care vrei să-l transmiți. Poate că mesajul e bun (nu contrazic asta), dar felul de a strâmba Scriptura în halul ăsta – nu e deloc bine!
„Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî și-ți voi tăia capul;” (1 Samuel 1:46) Aici David vorbește cu Goliat, care încă era viu! Deci David avea deja planul făcut: 1. să-l doboare cu praștia 2. să-i taie capul tot cu praștia (nu?). Evident că nu, ci cu o sabie pe care n-o avea, dar o avea uriașul.
Iată deci cum David pleacă la război cu arma luminii, cugetând deja cum să folosească armele întunericului.
„A alergat, s-a oprit lângă filistean, i-a luat sabia, pe care i-a scos-o din teacă, l-a omorât și i-a tăiat capul.” (1 Samuel 1:51)
Exact cum își propusese, adică. Nu era mort când i-a scos sabia din teacă. A scos-o, l-a omorât, i-a tăiat capul. A greșit cu asta?!
Imaginează-ți acum poporul izbăvit strigându-i: Ce făcuși, David? Mai aveai niște pietre! Cum de ai pus mâna pe sabia vrăjmașului?
Desigur, găsim (în altă parte!) învățătura să luptăm cu armele luminii, nu ale întunericului. Dar acest text nu zice așa ceva. Dacă vrei să-l forțezi să spună ceva pe tema asta, în cel mai bun caz ar rezulta exact teoria opusă: în lupta cu vrăjmașul – important e să-l învingi, chiar cu arma sa dacă poți.
Ce vreau să zic e că Biblia n-ar trebui citită ca Mersul Trenurilor.