Ești perfecționist? Cred că nu sunt. Lucrurile nu trebuie să fie perfecte, dar trebuie să fie frumoase. Sunt mai degrabă artist decât perfecționist. Trebuie să fie frumoase. Și perfecțiunea le-ar strica uneori, însă lipsa perfecțiunii aduce o anumită frumusețe, armonie, încântare.
Gâtul girafei nu e perfect, dar e frumos. Ba da, e perfect, zici tu. Bine, e perfect. Ramurile copacului nu sunt perfect simetrice și tocmai asta îl face frumos. Dar planul nu e să ne certăm în argumentații… ci să vezi ce urâtă poate fi perfecțiunea (sau ceea ce înțelege câte un om prin asta).
Stăm la masă într-o armonie deplină 10 oameni, să zicem. E frumos. Dar ceva nu e perfect. Iar tu, perfecționistul, vezi acel lucru – că fiecare cu darul lui – darul tău e să observi unde e strâmb Universul. Universul s-a strâmbat într-o pată pe fața de masă. Și Universul desigur că trebuie îndreptat. Și desigur, tu ai această povară de responsabilitate asupră-ți. Și ca să nu fie un moment oarecare, acea povară vine cu o urgență: timpul va sta în loc până când îndreptăm Universul. Trebuie îndreptat, ar fi nedrept și ne-drept altfel.
E pur și simplu hidos ce faci. Serios acum. Nu știu cum ai rezolvat pata de pe fața de masă, știu doar că ne-ai pus-o tuturor în ochi. Nu știu dacă pata mai e sau nu mai e acolo. Cert e că armonia s-a dus. Armonia aia lipsită de perfecțiune, dar plină de frumusețe. Pacea aia care te făcea să uiți că există defecte în Univers, nu mai e. Avem în schimb măreața perfecțiune (dacă o avem) sau cel puțin intenția ta de a o pune pe tron.
Lipsa perfecțiunii, în schimb, de cele mai multe ori e hidoasă și ea. Că dacă două texte ar trebui aliniate într-un anume fel sau pus un anume spațiu între niște rânduri de text, iar tu le arunci acolo fără nicio noimă: e hidos. E imperfect și mai e și hidos. Dar nu e hidos pentru că e imperfect. E hidos pentru că nu e frumos. Că poți așeza rânduri de text și fără un anume spațiu care să se repete matematic și totuși să fie frumos. Dar când le arunci aiurea, e hidos, nu e nicio armonie.
Însă această hidoșenie nu e atât de hidoasă cât hidoșenia perfecțiunii. Hidoșenia imperfectă vine așa cum e, fără ambiția auto-proclamată de a sta pe tron. Ea e săracul care ară cu plug de lemn, pentru că atât poate. Sau orbul care colindă drumuri neumblate pentru că s-a rătăcit. Atât s-a putut. Copiii la butoane, mai zic eu.
Hidoșenia imperfectă e vameșul care cerșește milă. Hidoșenia perfectă însă e fariseul care n-are nevoie decât de atenție. Hidoșenia imperfectă se poate vindeca, vameșul s-a dus acasă îndreptat. Însă fariseul s-a dus acasă la fel de drept și chiar mai hidos.
Adevărata hidoșenie vine când faci un lucru lipsit de frumusețe, prezentându-l însă ca cel mai lipsit de strâmbătate. E atunci când judeci necruțător pentru că așa zice un text, e atunci când te-mpingi în nesimțiții ce blochează un trotuar, e atunci când claxonezi cu nervi pe unul care are mai mult timp decât tine la un semafor sau atunci când vorbești urât pentru că lucrurile nu s-au întâmplat după așteptarea ta. E atunci când ridici praf în aer, de dragul curățeniei.
E atunci când uiți de politețe, de finețe, de smerenie, de armonie și te apuci să îndrepți Universul lui Dumnezeu. O fi perfect ce faci, dar e perfect hidos.
(am adăugat exemplificări aici: Frumos, nu hidos)