…de fapt oricând… aș vrea să vărs o lacrimă fără un motiv real, prezent… trebuie doar să-mi amintesc ziua aia.
Ziua aia veselă când am primit salariul și am fost la frizerie. Era demult, da, că mă tund singur de ani de zile. Am ieșit sprinten din frizerie, fresh, abia așteptam să mai arunc o privire în sticla ușii – o a doua oglindă. Deși n-aveam cine știe ce preferințe la tuns. Doamna știa cum să mă tundă și la 25+ ani, așa cum m-a tuns prima dată pe la vreo 5-6 sau câți. Eu îi ziceam ritualic doar că vreau „mai scurt” și apoi așteptam cuminte ca întotdeauna.
N-am apucat să închid ușa vesel, că m-a izbit în ochi o imagine tristă. Ca atunci când lovești cu ciocanul lângă cui și nimerești vârful degetului.
Un om al nimănui, cu spatele la noi toți, aplecat… căuta ceva într-un coș de gunoi.
(Am aflat între timp câte lucruri bune făceam din cauză că eram rău… ca să simt cumva că sunt oleacă mai bun. Dar atunci n-am stat pe gânduri deloc. Mi-am propus să fiu pentru el ca un înger care te găsește fix când ai nevoie.)
Aveam o Calea către Hristos (nu știu cum că nu prea port cărți cu mine de dat). Am apărut lângă el, i-am dat niște bani și cartea și am plecat înainte să-i țin minte chipul, sperând că e reciproc. Trebuia să se întâmple repede… să dispar instant nu puteam. Nu mai țin minte niciun alt detaliu.
Doar că ani de zile tot vărsam câte o lacrimă amintindu-mi cât de nedreaptă mi s-a părut lumea în acel moment.
Anul ăsta, recapitulând momentul, m-am izbit din nou cu ciocanul peste degete. Cum ar fi dacă de fapt îngerul să fi fost el? Și cât am pierdut grăbindu-mă să plec?