Din nou și din nou. Pășesc pe frunze uscate. De la o vreme, probabil că pe aceleași. Cunosc unii copaci.
Caut un loc. Mă așez. Aștept. Sunetele mai întâi mă relaxează. Am scăpat de mașinile din trafic. Nu mai văd și nu mai aud oameni. Ceva e totuși diferit.
De data asta am un joc. Nu trebuie să fiu văzut. Găsesc un loc potrivit. Devin parte din peisaj. Stau nemișcat câteva minute. Mă ajută tricoul verde natural.
Sunetele se amplifică. Devin cumva mai interesante. Se aude vântul mișcând ușor crengile. Un foșnet în frunze poate însemna multe. Rotesc ușor privirea. E un pic straniu, dar și natural, că în câmpul vizual pot să am doar o parte din poveste. Nu știu ce e în spatele meu. Pot doar să aud.
Văd ușor detalii la 100-200 de metri, printre copaci. Aud mișcările. Încep să aud păsările aterizând pe frunzele uscate. De la o vreme se întâmplă tot mai aproape. Semn că am devenit parte din decor.
Ceva îmi dă un sentiment nou, din senin, după multe minute. E o mișcare la vreo 200-250 de metri. Nu știu cum să o iau. Pare o pungă care se mișcă. Destul de mare. E om? Nu vreau să fie om – îmi strică jocul. Și până acum nu mi l-a stricat nimeni.
Nu e om. E o pungă agățată. Se mișcă bătută ușor de vânt. Cred că e pungă, dar nu pot spune precis. Doar am notat-o ca parte din decor.
După alte câteva minute mă încearcă o senzație nouă. Ca și când ai fi vânat. (De ceva? De cineva?) E oarecum neplăcut, deși știu că e doar în capul meu. Oare sunt animale care au venit tiptil până aproape? Verific. Nimic. Nimic în toate direcțiile. Nici în spate. E doar în capul meu. E straniu. Cred că genul de stare cu care nu sunt obișnuit. E diferit când umbli prin pădure decât când stai ca și cum ai aștepta ceva, ca și cum te-ai aștepta la ceva.
Mă ridic. Scot aparatul foto. Acum eu vânez. Pășesc încet, rotesc priviri, caut ceva – orice, bun de fotografiat. O creangă diferită, un copac altfel, animale nu văd – păsările fug din timp. Dar e o stare nouă. Acum sigur nu sunt urmărit. Acum eu urmăresc. Simt diferit toate foșnetele. Chiar și pe ale mele.
Ale mele mă dau de gol. Realizez ce trădătoare sunt crenguțele uscate căzute. Rupi una cu piciorul și se aude la sute de metri. N-ai vrea să faci asta când ai fi vânat. Chiar și frunzele mi se par mult mai gălăgioase.
Aud câini lătrând. Nu știu care e decizia bună. Să mă îndepărtez, făcând totuși zgomotul care mă dă de gol. Sau să stau nemișcat… dar poate prea aproape. Am spray de urs, nu asta e problema. Clar nu sunt în pericol. Dar dacă aș fi, care e lecția? Nu știu. Am exersat prea puțin. De aia îmi place jocul ăsta, că îmi aduce ceva nou.
Iau o bucățică de creangă cu mine acasă. Vin spre mașina parcată. Aud păsări prin tufișuri. Văd mașina. M-am urcat în ea. Acum sunt acasă.
Jocul trebuie să continue. Într-o zi și în pădure va fi acasă. Visez cum va fi o noapte dormită acolo. Dar încă nu am abilitățile astea. E doar un nivel posibil viitor. Mult prea viitor. Mult prea nenecesar. Totuși atractiv. Cumva misterios de atractiv. Cum ar fi? Poate într-o zi.