…versurile din Ogorul inimii a fost o simplă descriere a ce simțeam. Un simplu autoportret, făcut fără niciun efort. Scriu rar versuri, dar aici au curs – ca și când desenezi având un model în față… doar copiezi ce vezi.
Mă lovise gândul că nu numai pământul e blestemat de păcat, ci și lutul din noi. Lutul inimii cu care Olarul încă vrea să lucreze, ogorul din noi în care Semănătorul încă vrea să vadă rod.
Că pământul e blestemat, că prin el cresc de toate, mai ales buruieni și spini… era ceva cu care mă obișnuisem. De la o vreme înveți să-i ocolești, să culegi florile, să cauți cărarea aia pe care au mai mers și alții… și scapi neatins. Un blestem de lângă tine, dar care nu te mai afectează prea mult. Toamna colorată e un lucru minunat, nu mai înseamnă moarte. Un râu care a secat e doar ceva temporar – ploaia care va veni îl va reînvia.
Dar când te privești și constați că nu mai ești creat din lutul acela din care creșteau numai flori și binecuvântări, ci din celălalt… născător de spinii din care s-a făcut coroană Mântuitorului… vrei să fugi, să te ascunzi. Și nu ai unde. Ești prins.
Și iar și iar am simțit mâna Olarului vrând să facă ceva acolo. Un vas al inimii din cioburile lipite cu scotch (așa cum m-am priceput). O țesătură de haină nouă (în locul frunzelor împletite în grabă). O grădină a Edenului, în loc de mormanul de dărâmături vizitat de arici, vulpi, lei și melci. Un templu nou în loc de pietrele care nu mai stăteau unele pe altele. O pagină nouă dintr-o carte nouă, în locul foilor mototolite ce aminteau eșecuri.
Și a început să frământe pământul, să-l lege, să-l vindece, să-l reînvie, să-l modeleze, să-i dea suflare de viață și să-l elibereze.
E fain, dar mai are mult de lucru. Și nu știu… de fapt știu… blestemul e tot acolo. Cât vom trăi. Până El va veni și ne va izbăvi de lutul (era să scriu lupul) blestemat și de pământul căzut. Dacă se vede binecuvântare e doar harul Său și mâna care transformă, atât cât Îl lăsăm.