În zece ani… a primit un like. Sunt vizualizarea 101 a acelui clip… și primul care a dat like.
Do You Hear What I Hear? zice piesa. Nu mă-ntreba cum am ajuns la ea. Dar m-am întrebat: totuși ce aud? Ce simt?
Am auzit un discurs despre succes. Și despre căutarea lui. Asta auzeam în piesa instrumentală pe care o ascultam prima dată.
Doi oameni, probabil frați sau din aceeași familie cântă. Unul la pian, altul la chitară. Și sună atât de calm și meditativ. Asta aud. Și piesa a ajuns pe YouTube. A stat acolo 10 ani. Rătăcită, fără să îi pese cuiva de ea în mod special. Până când YouTube a zis: poate vrei să o auzi. Poate că ție ți s-ar potrivi. Succesul unei alte piese e să fie prima în top și să aibă milioane de ascultători și like-uri. Succesul altei piese e să te găsească pe tine, în momentul în care asta vrei să asculți. Auzi ce aud? Da, aud. Atunci mi-am împlinit menirea.
Succesul unui om e să conducă o țară. Al altuia e să reziste indiferent cine conduce țara… să fie mulțumit cu coaja lui de pâine și focul din sobă. Cu cireșele din cireș și cu adunatul frunzelor toamna.
Succesul unei pietre e să facă parte dintr-o stâncă de neclintit, milenii întregi. Al alteia e să se desprindă la momentul potrivit. Și să cadă. Fără spectatori. Să se facă bucăți mici. Să fie plimbată de râul ce pleacă din cascada ce cântă stâncii. Și să se piardă în nisipul din vale. Și nu mă gândesc la piatra din praștia lui David. Mă gândesc la cea despre care nu știe nimeni că există. Oare nu e și ăsta un succes? Să te dizolvi în tăcere, să-ți urmezi drumul. Ăla care e al tău.
Ce triste ar fi pietrele dacă și-ar pune ca reper de succes piatra lui David. De atâta tristețe ar deveni tăcute, tari și reci. Și acum cum sunt? Dar nu-s triste. Nu-ți poți imagina o piatră tristă. Toate pietrele sunt vesele. Bine, poate că exagerez. Altceva e sigur, totuși: nici piatra din praștia lui David nu și-a dorit să devină piatra din praștia lui David. Și cel mai probabil, când s-a întâmplat… nu s-a felicitat în niciun fel pentru asta. A rămas unde a picat. Și și-a continuat povestea nefiind în niciun fel deranjată de acel episod unic din istoria lumii. Oare nu chiar ăsta e un succes în sine? Să poți să treci cu bine peste propriul succes… ca și cum nu te-ar afecta în niciun fel.
Succesul unei flori e să ajungă într-un buchet special. Al alteia e să crească și să rămână pe marginea unui drum pe care nu trece nimeni. Să se bucure de soare. Și de ploaie. Și de stânci. Și de cascadă. Și de pietrele ce se desprind și cad. Care succes e mai de dorit? Buchetul special poate a durat cât ziua aia specială. Sau poate chiar mai puțin. Poate că a fost refuzat. Dar pe marginea drumului acea floricică dansează în adierea vântului, și-și cântă de dimineață și de seară, de trezire și de plecat la somn.
Succesul albinei e să facă miere. Și a tot trudit. Musca, în schimb, fără multă trudă a intrat în ochiul șoferului care conducea mașina decapotabilă a președintelui. Așa a început al Treilea Război Mondial. N-a fost un succes… zic doar așa: cu ce e mai de succes albina ca ne dă miere (mai precis: nu se poate opune când i-o furăm), decât musca aia enervantă care nu te lasă să dormi la amiază… și visezi războaie mondiale.
Asta auzeam. Și piesa era lentă și calmă, de vis. Și mă-ntrebam: niciunul din doi oameni care cântă n-a dat link-ul piesei mai departe? Și ce înseamnă că nu l-au dat? Și ce însemnă că l-au dat? Nu știu.
Chiar asta e ideea: să faci un lucru pentru că îți place să-l faci. Pentru că vrei. Nu pentru că vei obține ceva cândva în schimb. Adică, succesul o fi existând în măsura în care te poți lipsi de el și să te simți la fel de întreg.
Adică, într-o lume în care apăsarea unui buton poate crea un tablou, tu să pictezi zile în șir tablouri pe care nu le va vrea nimeni… pentru că asta îți place să faci, pentru că asta ești. Într-o lume în care o apăsare de buton poate genera o piesă muzicală bună de difuzat la radio, tu să stai cu degetele pe clape sau pe chitară și să cânți… doar așa… pentru că dacă n-ai face-o n-ai mai fi chiar tu.
Asta auzeam în piesa aia.
Că o viață de succes nu e o viață în căutarea succesului. O viață de succes e una trăită. Ai trăit? Atunci, da, ai făcut și ai obținut ce trebuia. Indiferent cum l-ar măsura ochii tăi, sau al altora, sau al istoriei. Succesul vieții e… viața… și atât.