Zice că un melc și-a propus să zboare. Cu asta se chinuia el zi de zi.
Un iepure și-a propus să înoate. Grea muncă.
O albină… să cânte ca privighetoarea. Ce să-i faci?
Și o râmă și-a propus să alerge. Știe că va reuși cândva, chiar dacă azi se târăște.
Cu voință, perseverență, efort și exercițiu totul e posibil. Clar. Cu condiția să ai mai multă minte decât un melc, un iepure, o albină și o râmă…
Nu că animalele n-ar avea deja minte. Numai în povești melcii vor să zboare, iepurii să înoate, albinele să cânte și râmele să alerge. În realitate, își vede fiecare viețuitoare de felul ei și de posibilitățile pe care le are.
Numai omul se trezește vrând te miri ce. Și-apoi tot o dă cu voința și cu perseverența și cu eforturile și cu exercițiile… măreață și anevoioasă muncă – însă fără rezultat.
E important să-ți pui țeluri înalte, nu? Așa e. Dar dacă îți pui un țel atât de înalt încât țopăi jumătate de viață în jurul lui fără să-l atingi în vreun fel… la ce bun? Ce folos? Altul care n-a încercat să ajungă la stele, deja a urcat Everestul. De două ori. Iar tu țopăi, întinzând gât de girafă, aparent tot mai aproape de țel – în realitate fără niciun progres.
Eh, cred că fiecare om are partea lui din această muncă anevoioasă. O fi binecuvântare? O fi blestem?
Oricând te poți trezi că te poți lăuda cu scopul, dar nu și cu rezultatul. Și cred că îți trebuie un pic de luciditate și un pic de înțelepciune să-ți dai seama când trebuie să continui sau să te oprești, să îți dublezi efortul sau pur și simplu să te amuzi uitându-te în oglindă.
Melcul s-a născut melc. Iepurele iepure. Albina albină. Râma râmă. Și tu te-ai născut tu. Mai dificil, ce-i drept. Că melcii sunt toți la fel. Și iepurii. Și albinele. Și râmele. Însă tu poți fi în multe feluri. I-a fost dat omului să poată să-și aleagă țelul, destinul, drumul, zbaterile.
Așa că… e bine să te-ntrebi Cine ești? Ce ești? Dar și… Cine pot fi? Ce pot fi?
Și în egală măsură… e bine să cugeți și la Cine nu sunt? Ce nu sunt? Cine nu pot fi? Ce nu pot fi?
Și poți pune asta în calendar, la ziua de luni, la ora 7. Moment de cugetare. Haha. Sau mai simplu: când te trezești că te zbați tare spre țelul tău – ăla setat în înaltul cerului… constatând lipsa de progres și cât de anevoioasă e munca… să te oprești fix atunci într-o zi de joi, la ora 10:41 și să zici: Sigur pe aici mi-e drumul?!
Într-o zi în pădure, am luat-o drept. Hățișuri. Obstacole. Dar am dat-o înainte cu perseverența și cu eforturile. Eram sigur că nu poate ține hățișul cât ține voința mea (era într-un moment de maximă strălucire, haha). Și da, voința fără înțelepciune e ca înțelepciunea fără voință – adică o mare prostie. Am ținut „drumul drept”. Până am întâlnit într-un tufiș, ghici ce? La nivelul ochilor mei, la câțiva centimetri de nasul meu – cocoțat: un șoricel!
Cu mintea de atunci, așa scârbă mi s-a făcut…! Mi-am zis: Mai am oleacă și mă-ntâlnesc cu dracul aici. Am grăbit pasul și am ieșit cumva din prostia aia. De atunci ocolesc mereu tufișurile, prefer o cale mai lungă, dar cale…
Cu mintea de acum realizez că a fost un șoricel special. Le-a pus vecinilor: azi mă cocoțez într-un tufiș și o să întâlnesc un om – așa de la egal la egal. Au râs toți de el, până le-a arătat selfie-ul făcut acolo, atunci. Și nu știm pe câți alți șoricei i-a îndemnat reușita lui să încerce și ei. Și nu știi niciodată în câte tufișuri stau șoriceii în așteptarea ta.
Dovadă că și încercarea de a copia reușita unuia, îți poate face viața haz și necaz.
Undeva trebuie să fie un echilibru între curiozitate, perseverență, eforturi, țeluri… și acceptarea a ceea ce nu ești, nu ți-e dat a fi și nici nu poți fi – oricât ai vrea.
Iar alergarea noastră în căutarea acestui echilibru ne face viața colorată. Ne face uneori de râs, iar alteori să râdem.
Cu o ocazie, la munte, am stat minute în șir uitându-mă la o insectă care se zbătea pe un bolovan înconjurat de apa unui râu de munte. Căuta drumul în toate direcțiile. Și evident nu era niciun drum.
Aterizase acolo nu știu cum. Presupun că nu în zbor. Că dacă ai fi insectă care poate zbura, mă aștept că nu ți s-ar întâmpla să uiți că ai aripi. Sau se poate întâmpla? Eu am mai pățit din când în când să uit că am un anume pantalon sau o anume haină. O găsești în dulap, când nu te aștepți. Cine știe câte aripi avem, dar nu mai știm pe unde le-am pus…
N-avea aripi. În rest avea de toate: și voință, și perseverență, și râvnă. Răbdare nu prea mai avea… Se zbătea în zadar. Lipsea drumul. Într-un final s-a oprit și stătea ca și când ar face o rugăciune, mi s-a făcut milă. I-am fost ajutor, cu un pai. Nu știu dacă a înțeles ceva… dar eu am înțeles că, lipsa drumului… nu e capăt de drum. Că nu știi niciodată de unde poate rărăsi un ajutor.
Așa că pe insula mea, colind și mă zbat. Și mai fac și rugăciuni. Și uneori stau cocoțat într-un tufiș, așteptând să apară cineva de undeva – să schimbăm priviri de la egal la egal (în mintea mea) și de la cineva la necineva (în ochii lui, haha), ca să mai am ce minuni povesti. Să merg la vecini și să le spun: v-am zis eu că în 2026 dacă scrii un text de 30 de paragrafe, și aștepți, într-un final… vine unul care citește toate cuvintele. Toate.
Cine mai știe? Poate chiar blog-ul e melcul ce vrea să zboare. Dar nu mă gândesc la asta. Doare…
Mă gândesc doar la cireșul de dincolo de fereastră. Iar el la cine știe ce pasăre măiastră. Numai să nu vină graurii din nou. Că pentru ei n-am niciun panou de control.