…recitesc întâmplarea cu Dagon mă amuz puțin. Au dus filistenii chivotul la Asdod, „în casa lui Dagon şi l-au aşezat lângă Dagon”. Mare greșeală.
(Dar când stai și cugeți de câte ori ai pus în templul inimii chivotul lângă cine știe ce idol preferat… nu mai e amuzant.)
L-au găsit pe „Dagon întins cu faţa la pământ, înaintea chivotului Domnului. Au luat pe Dagon şi l-au pus înapoi la locul lui.” Mare greșeală.
(Dar de câte ori în loc să dai idolul afară, îl pui din nou la locul lui…)
Și-apoi l-au găsit din nou cu fața la pământ, dar… ușor diferit: „capul lui Dagon şi cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag şi nu-i rămăsese decât trunchiul.” Iar ei au înțeles… să sară pragul. Mare greșeală.
(Dar de câte ori în loc să dăm idolul făcut bucăți afară… continuăm cu ale noastre… sărind pragul.)
Și apoi au venit dureri. Și ei au înțeles că e timpul să scape de chivot… „căci mâna Lui apasă asupra noastră şi asupra lui Dagon, dumnezeul nostru.”
(De câte ori păstrăm „dumnezeul nostru” oricât de spulberat ar fi și vrem să scăpăm de chivot și legea din el…)
Și l-au tot mutat de colo-colo, și durerile se înmulțeau, „şi ţipetele cetăţii se înălţau până la cer”. Și au reușit. Au scăpat de chivot, au scăpat de lege și de judecăți. Și au rămas cu dumnezeul lor. Minunată reușită.
Când calea e dificilă într-un fel minunat de dificilă… când îți „este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş” ce fain ar fi să te întrebi dacă nu cumva mergi în direcția greșită… tot mai aproape de idolii tăi și tot mai departe de Dumnezeul lui Israel.