…să citesc o carte diferit. Și am reușit. Nu 100%, dar pe-aproape.
Mi-a ajuns cartea în EasyBox. Într-un plic din ăla simplu, alb, dar pe interior cu buline din alea cu aer (raiul pe pământ când începi să le strivești). Și-am intrat la Ety, că e la doi pași. Nu mai țin minte dacă s-a întâmplat spontan sau deja îmi imaginasem provocarea. Dar eram cu produsele pe bandă când mi-am dat seama că n-am pix cu mine. Da, cred că deja programasem o ieșire în natură. Altfel luam de-acasă un pix.
În urmă cu vreun an, vrând să fiu pregătit pentru orice… mi-am luat vreo 5 topuri de 500 de foi și câteva zeci de pixuri din alea simple de tot. Și nu s-a întâmplat nimic. Doar am uitat să iau pix cu mine într-o zi când aveam nevoie.
Am cumpărat și pixul și gândeam deja regulile:
- Cartea se ține cu grijă în plic.
- Nu se deschide niciodată acasă sau în mașină. (până când o termin de citit, apoi desigur am voie)
- Se caută un loc în natură, fără oameni. (o citești fără spectatori, dacă te vede cineva ai pierdut provocarea)
- Scoți cartea și faci un selfie cu ea. Unul singur, nu contează cum iese.
- Scrii data, locul și ceva detalii despre momentul dat, pe pagina cu care începi.
- Citești maxim 10 pagini într-un loc (adică te muți în alt loc, nu stai în același loc după 10 pagini).
- Apoi o pui în plic și gata… (mi-am făcut obicei să fac un selfie și la plecare cu coperta din spate a cărții)
Regula 6 am trișat-o de câteva ori, mă mutam doar câțiva zeci de metri mai încolo ca să pot citi mai mult. Iar ultima parte, câteva zeci de pagini le-am citit în același loc (în cort – dar nu în casă, nici în mașină, clar, LOL).
Ce mi-a adus nou?
- O carte citită.
- Multe poze cu natură, mai ales că începusem macro photography.
- Am descoperit ce fain e să stai într-o pădure uitat și nemișcat minute în șir. O provocare în sine, într-o lume agitată. Vine și cu un disconfort, dar e fain.
- Pentru că devenisem comod din nou, am devenit familiar cu locul care-mi devenise casă cărții. Stejarul secular lăsat în stânga în urmă, apoi prima parcare pe stânga, apoi șanțul adânc sărit cu grijă, apoi copacii ăia doi printre care treceam salutându-le crengile, buturugile devenite scaun, iar la întoarcere din nou stejarul secular cu parcarea lui în care făceam popas pentru poza cu apusul de soare privit printre marginea pădurii și copacul mic (potrivit intenționat uneori mai aproape alteori mai departe de pădure, ca într-un dans desigur neobservabil).
- Pentru că am citit ultima parte a cărții într-o zonă fără semnal și fără distrageri, mi-am amintit cum era când citeam fără oprire. Și mi-am dat voie să-ncerc să-mi creez acel spațiu din nou sau cel puțin să încerc o vreme, până inventez noi metode de a mă întrerupe (cred că mi-a intrat în sânge – când renunț la ceva, găsesc altceva – ca omul care s-a lăsat de fumat ca să aibă bani de alcool). Dar oricum, citind-o așa am găsit că se poate – cel puțin acolo și atunci.
- Un pix deosebit. Ieftin. Dar știu că e pixul acela. E bun pentru subliniat cărți.
- Câteva bucăți de lemn ținute pe birou. Pe unele le-am pus deja în foc. Pe altele le uit acolo, deja făcând parte din decor lângă monitor. Ce crocodil ai acolo zice azi Marin (venit să-i scot ceva la imprimantă)? Nu știam ce vede. Apoi am văzut: ultimul lemn luat în grabă e de fapt o coajă destul de putredă, cu o formă neregulată.
- O frunză. Găsesc uneori plante presate în cărțile luate de la PrintreCărți. Poate cândva vor găsi unii frunzele adunate de mine, așa de ici și de colo. Răsfoiam în ziua când am reașezat biblioteca o agendă veche și-am găsit în ea frunze din stejarul secular. Nu credeam atunci că va deveni un copac pe lângă care voi trece în grabă spre următoarea parcare, ca apoi la întoarcere să stau cu spatele la el să fac poză marginii pădurii și copacului mic, cu soarele coborând și pictând mereu un nou spectacol.
- Și gândul că pot oricând să mă provoc la ceva nou, fără a aștepta permisiuni și că pot face asta ca un mic secret.
- O poveste de spus, pagină cu pagină, notițe cu notițe.
- Și un nou acasă: pădurea Remetea.
- Și roșii, vinete, ardei kapia, nectarine, cele mai bune din lume cumpărate de la masa așezată frumos la marginea drumului, cu cântarul lângă penar și caiete pline de teme scrise ordonat.
- Și același zâmbet primit, ce însoțea „Mulțumeesc! La revedere!” indiferent dacă mașina îmi era curată sau prăfuită și indiferent ce anotimpuri purtam cu mine.
- Și lecții despre cum se moare, cum se trăiește și cât de multe mai poți face cu ultima suflare. Dacă nu încetezi să crezi.