…să mă pierd pe o cărare de munte, pe una nouă.
Acolo unde n-am mai pășit. Acolo unde fiecare următor pas e un tablou nou.
Acolo unde tăcerile se aud frumos, unde gândurile mi se pierd cu adierea vântului, acolo unde timpul se transformă în foșnet. Acolo unde oboseala e armonie, iar popasul e mereu o nouă casă.
Mai vreau să admir stânci, să mă simt tot mai mic. Mai vreau să privesc de jur împrejur și să nu fie decât așteptare. O așteptare plină de răbdare, oamenii cu toate nerăbdările lor să fie tot mai departe. Și tot acolo, pe același drum, să se piardă și nerăbdarea mea și toate așteptările-mi obositoare.
Acolo unde simți că ai ajuns, într-un final, la destinație. Mai vreau să stau lipit de un copac. Să-l simt viu. Verde. Vesel. Și primitor… ca un frate mai mare. Să-i scutur o ramură ca și cum l-aș saluta.
Și-apoi să mă-ntorc. Pe aceeași cărare. Mai puțin nouă. Să-mi caut grijile prin iarba călcată deja. Și să nu le mai găsesc. Să găsesc doar popasul-casă, oboseala-armonie și timpul-foșnet. Iar dacă vântul îmi aduce din nou gândurile… să le așez acolo unde tăcerile se aud frumos.